"Câtă minte ai şi tu, femeie!" zicea adesea bunicul zâmbind în colţul gurii, amuzându-se de tacticile nenumarate şi fanteziste ale bunicii de a ne păstra mereu sub atenta ei supraveghere...
"Armele" ei erau simple pentru cei mari, uluitoare pentru noi, cei 5 pitici mereu pusi pe sotii. Dar bunica avea mereu ac de cojocul nostru. Unul bland, dar ferm.
Prima atractie - o cutie mare, metalica ce purta pe trupu-i dragoni si semne ciudate, adapost pentru zeci de nasturi in culori diferite, mai mari sau mai mici, de plastic ori metalici, impaunati cu stofe pestrite sau piele. Dupa ce rasturna cutia magica, bunica nivela cu palmele-i mari muntele format si-apoi inventa intreceri de sortare sau asortare care ne devorau orele fara sa stim. Si-acum privesc cutia aceia magica cu nostalgie...
O alta imensa bucurie ne producea sacul pantecos din panza alba in care se isi aveau salasul zeci de fasii colorate de stofa, resturi de matasuri, vechi cordoane tarcate, pe care bunica ni-l daruia cand si cand si, mai frumos de-atat, ne "solicita ajutorul" in a potrivi culorile cârpei cu ale atei si ale nasturilor, pentru a da nastere celor mai spectaculoase rochite pentru printesele noastre, papusile... Ore in sir dadeam instructiuni bunicii despre cum am vrea sa fie rochita de vis, iar ea, in timp ce alerga in toate partile cu ale ei, zambea cald, incuviintand docil din cap, pentru ca spre noapte cand noi deja treceam pe taramul celalalt, al viselor cu printi si printese, cu zmei razboinici si cai fermecati, ea se aseza in fata masinii de cusut, baga firul subtire prin urechile acului firav, apasa pedala uriasa de fier si aducea la viata rochitele dorite, visate...Auzeam doar cand si cand, in somnul (linistit pe-atunci) zumzaitul metalic al insectei uriase si zambeam pentru ca stiam ca dimineata vom avea lucrusoarele cerute pentru bunele noastre prietene, papusile, pe care bunica ne invatase sa le iubim si sa le ingrijim , caci sunt aducatoare de noroc si prietenie. Alti copii le suceau mainile la spate, le scoteau capetele "ca sa vada ce au inauntru", ale noastre, insa aveau parte de-o soarta mai buna. Ma rog, pana intr-o zi cand una dintre noi le-a taiat tuturor nasul. "De ce?" a intrebat nedumerita Buna. "Minteau si asa ne-ai spus ca patesc mincinosii"...Da, bunica asezona orice activitate cu povesti, poezii, cantece sau proverbe, iar cea care zapacise mintea de copil fusese una cu « Boierul si Pacala » in care boierul isi primeste pedeapsa – nasul taiat- pentru ca fusese rau si mincinos...Si azi ne amuzam de intamplare cand papusile aliniate ca niste soldatei, cu nasul taiat ce-i drept, inca apara casa bunicilor.
Nicio zi nu era monotona in casa aceea, dimpotriva parca ele se luau la intrecere care sa fie mai spintara, mai vesela ori mai cu zambete buchet. Iar zilele in care deveneam stapane pe un colt de masa unde bunica framanta cozonaci dolofani ori taia fasii delicate de taietei, erau zilele deplinei victorii. Atunci ne simteam « mari », eram ca
ea si asta era cel mai frumos cadou. Cu sortulete pe masura noastra in brau (facute, fireste, special tot de ea), cu sucitoare maruntele in mana ( cioplite cu drag de bunicul care vorbea putin, dar ne iubea mult), modelam bucatelele de coca primite de la femeia care nu se supara niciodata cand faina ne pudra binisor fetele, hainele si covoarele ei chiar. Ba mai mult, ne aseza « operele » in tava, langa ale ei si ne promitea premii pentru formele cele mai ciudate...Cum asteptam noi cu ochi rotunzi la geamul cuptorului ca mestereala sa prinda viata, sa creasca burtoasa si oachesa, iar apoi, cand avea sa fie pusa pe masa, bunica sa spuna cu drag « Azi a ta e mai frumoasa ! » Doamne, ce fericire era atunci, ce osanale ii aduceam bucatii staniu impletita, asezata triumfal pe-o farfurie de unde nimeni n-avea voie s-o sustraga, pana intr-o zi cand devenea prea tare ca cineva sa se mai incumete sa-si ostoiasca pofta cu ea ! Atunci venea timpul pentru o alta...creatie !... Premiul era totdeauna ceva pe placul nostru...mai putine linguri de supa, vreo bombonica de « cioco » ori haladuiala prin dulapurile ei unde n-aveam oricand acces.
Banuiesc ca nu e nimic spectaculos in bucatile astea de viata, in bucuria nepotilor de a strapunge paturile bunicilor cu topaiala picioarelor lor, in fericirea lor ca batraneii aceia atat de buni nu interzic asaltul, ci dimpotriva, te tineau de mana sa nu cazi...
Poate nu e nimic iesit din comun in ochii in lacrimi ai bunicului care ne vedea cum crestem frumos, care zambea si indraznea sa viseze ca intr-o zi vom fi …oameni frumosi.
Probabil ca pentru un strain, nu e impresionanta viata aceea plina de povesti, cu oameni gata sa inventeze istorii in serile cu zapada cat casa ori sa ciopleasca jucarii, dar si binele, frumosul, adevarul in trupurile si sufletele noastre. Eu, insa, stiu ca n-as fi fost ce sunt daca zilele acelea ar fi fost altfel. N-as fi stiut acum sa spun povesti, daca nu mi-ar fi fost spuse cu blandete in glas cu mult timp in urma, n-as sti sa citesc in ochii si sufletul cuiva, daca tehnica nu mi-ar fi fost demult insusita... Si acum, de sarbatori, cand am revazut viata din din ochii lor putin obositi de ani, cand am gustat din cozonacul modelat de aceleasi brate atat de dragi, imbatranite acum de vreme, cand am vazut sclipirea din ochii bunicului cand m-a sarutat pe frunte, mi-am amintit ceea ce am stiu mereu : ca asta inseamna iubire. Si viata.
Mi-a trecut, recunosc, prin cap un ghem de intrebari naucitoare... Avem vietile pe care atunci, in anii aceia curati o visam ? Am ales langa noi omul daltuit si visat in noptile acelea indraznete si pure, avem casuta mica, dar cocheta cu muscate purpurii in ferestre, caldura din sufletul celuilalt, sclipirea din ochii lui cand ne are alaturi ? Am invatat sa facem ce ne e drag, asa cum modelam atunci coca docila ori induram cu stoicism totul doar pentru ca viata ne-o cere ? Lasam sa alerge zilele peste noi, asteptam sa treaca viata sau ne zbatem, trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?
Dintr-un spirit, firesc poate, de conservare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asa intrebari ne intersecteaza vietile, sa dam raspunsurile potrivite. Cu zambete ce ar convinge pe oricine, tinem pledoarii despre cat de bine ne merge, ce bine am reusit in profesie, ce casa plina de iubire ne adaposteste destinele.
In noptile de taina, insa, cand suntem numai noi cu viata noastra, cand mastile cad una cate una si nu mai avem pe cine minti frumos, decat pe noi insine... ne pomenim, singuri, pustii, dezbracati de minciuna, cu chipuri hade de zambetele fortate de peste zi si... in fata unor raspunsuri greu de indurat. Reusim sa adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat noi motive de a merge mai departe cu povestile inventate, minciuni proaspete, scuze pentru noi insine, cantece otravite de adormit propria constiinta.
Si ne trezim tarziu, neputinciosi, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei vieti de nesomn si intrebari otravite, de zambete false, unde concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.
N-am sa aleg varianta asta, oricat de frumos poleita ar fi... adevarul, oricat de crud, e totdeauna mai bun decat minciuna. Somnul e mai linistit, iar faţa, cu mai putine riduri in lipsa schimonoselii de peste zi... Am sa inchid ochii si-am sa-mi amintesc de inventiile bunicii...nevinovate si pline de iubire. In fond, da, raspunsul e Iubirea.
Incercati exercitiul si, da, priviti atent in oglinda vietii voastre si vedeti daca va place ce vedeti ! E final de an, nu ? Merita un bilant !...
