Fericire

Vreau sa ma opresc. Sa ma las pe spate si sa stau asa cu ochii lipiti de cerul inca murdar pana cand si visele imi vor amorti. Vreau sa ma opresc. Si sa-mi amintesc.

A modela, modelare

    Ca elev, am apreciat totdeauna tinuta dascalilor mei. Nu erau multi care corespundeau si nu ma gandesc la atenta potrivire a straielor, ci la arhitectura omului din spatele lor. Din banca, totul era lesne de observat: privirea piezisa, ochii obositi de nesomn, sufletul deschis, rabdarea de a stavili necontenita curiozitate de copil, forta de a struni sau slabiciunea ridicarii steagului alb, totul. Poate alte priviri nu cotrobaiau dupa ce e dincolo de prima grimasa, dar eu mereu am fost topita dupa citit. In zambete, in priviri, in suflete. Am scotocit si-am despicat fire incurcate ca sa inteleg fiece detaliu din alcatuirea omului din fata mea. Inca o fac, dar ca adult, stii sa discerni, stii sa apropii de sufletul tau ce-i e prielnic. Copilul, insa stiu ca are nevoie de directii. De tinuta adultului din fata sa.
Ajunsa acum de partea cealalta a baricadei ( e doar un fel de-a spune, nu cred in acest razboi), refuz sa devin un profesor frustrat si resemnat. Nu vreau sa ma otravesc cu ideea ca niciun copil de azi nu mai merita efortul de a sadi in suflete, vise. Am descoperit ca e mult mai greu sa mergi la scoala cu tolba plina de amareli si mahniri si ca nicio privire piezisa ori gand pizmas datorat ideii ca iesi din linie, nu merita amorteala mintii si a sufletului. Daca si numai un sfert dintre prichindeii cu care imi impart secundele si viata vor fi candva altfel pentru ca le-am aratat calea, si tot merita efortul!

Zumzaitul zilnic de tip e enervant/ vorbeste prea mult si tare/ pune intrebari stupide/ n-are rabdare sa asculte/ nu munceste acasa deloc/ nu-l intereseaza niciodata nimic  e atat de simplu de produs, dar e atat de placid si de rece. Si nu ascunde nici  minima curiozitate de a afla de ce nu stie sa fie altfel, cine ii arata sa fie altfel, cine il intreaba daca vrea sa fie altfel, ii vede pe adulti fiind...altfel?

De cate ori dimineata imi vine sa arunc orice pe mine si plictisita sa pornesc spre scoala, imi amintesc de varstnicul profesor de pedagogie din facultate care repeta intruna:  Inainte de a intra in clasa, uita-te in oglinda. Iti place ce vezi? O sa le placa si lor! Nu? Ei vor fi de mii de ori  mai dezamagiti! si-mi amintesc de copilul din mine, asezat cuminte in banca si avid sa afle. Uneori - buretel cu ochi rotunzi de admiratie, alteori trup cu inima sigilata  a deziluzie.
   Oricat de abrupta ar fi calea, oricat de intortocheat drumul, pledez pentru dascalul nu model, pana si asta e relativ, dar pentru dascalul care stie modela in suflete. Care stie lasa dupa sine, urme de stele.


Multumesc domnului Marius Tuca cu al carui sprijin, discret, dar decis, reusesc sa arat copiilor si o altă faţa a lumii acesteia. Reale modele.

Doamna Elisabeta Bostan -regizor de film pentru copii (Veronica, Amintiri din copilărie, Fram, Mama)

Dragobetele meu, Valentina mea...

Prima cerere in... nu, nu in casatorie, in…prietenie, a fost prin clasa a VII-a.
Ziua aceea nu era deloc vreuna care sa anunte intamplari nemaivazute, tocmai de aceea nu pricepeam o iota din agitatia colegului meu de banca, de cate ori dadea cu nasul de mine. Ne stiam deja de aproape 3 ani, il bateam pe umar si-l luam in ras cand venea la mine cu povestioare naive despre fete. Se amuza de abordarea mea ...tovaraseasca...si ma lasa sa-i fiu camarad. Pe terenul de sport, in pauze, pe drumul spre casa. A lui, ca a mea era la mare distanta si trebuia sa iau zilnic autobuzul. Intr-o zi chiar a incercat sa intrebe daca e cazul sa ma conduca, dar privirea mea taioasa i-a domolit avantul pionieresc. Mi-a aruncat un “ stiu, te descurci si singura” si a cotit-o spre casa lui.

Probabil ca asta il facea sa fie in ziua aceea mai fastacit ca de obicei. Stia ce fulgere avea sa primeasca in dar!

A asteptat toata ziua, s-a perpelit, ba incepea fraze pe care uita sa le termine, ba ma ignora cu un aer superior al celui care nu-si pierde vremea cu orice fleac. Era clar, ma scotea din rabdari cu purtarea lui pueril-baieteasca si am decis sa-l las in voie. Chiar si la testul de literatura unde stiam ca face eforturi sa nu ma intrebe ceva. Mintea lui insira cu usurinta cifre, le strunea dupa voia-i, le innoda si le insira inapoi, iar formulele matematice i se pareau cele mai frumoase declaratii. Cu brodatul cuvintelor statea mai prost si mereu ma intreba cum de-mi croiesc eu drumul spre lumina in nabadaioasele compuneri date de “Botoroaga”...adica admirabila profa de romana, pe care chiar si el o admira. In fine, in ziua aceea cred ca a muscat serios din buze, a strans din dinti, dar n-a suflat o vorba la testare. Mi-a intors galant spatele si s-a pus pe scris. Ei, na, te pomenesti ca azi il viziteaza vreo muza si imi face-n ciuda! Foarte bine, ne vedem la liman, mon ami! Am sa-ti fac cu mana! Si mi-am vazut si eu de ganduri, mai decisa ca oricand sa-l intrec.

Abia la finalul zilei cand mi-am adunat nervoasa cartile din banca (nervoasa, pentru ca impotriva oricarei traditii, el nu ma asteptase in ziua aceea), am vazut hartia pe care, cu mult curaj, desigur, scrisese...Ai vrea sa fim prieteni? Ce naiba e cu el, mi-am zis, ca doar noi suntem prieteni, dar gandul n-a ajuns la capat, ca am lasat foaia alba cu doar un rand scris, sa-mi cada din mana. Prieteni, adica...prieteni? Cu tinut de mana si condus acasa? Cred ca m-am inrosit-albastrit pana in varful urechilor, m-am uitat in jur sa vad daca cineva vazuse stupida (gandeam atunci) intamplare si imi faceam cruci in gand ca sunt singura in clasa mare, si ca mai ales el imi daduse aceasta sansa.

Am bagat totul iute in ghiozdan, mi-am aruncat haina pe mine si am fugit pe usa ca un hot care era gata-gata sa fie prins. Acasa mi-am dat seama ca lasasem biletul in clasa, pe jos.

Fireste ca in noaptea aceea n-am inchis un ochi la gandul ca cineva intrase acolo si banuieste deja cui ii este adresata intrebarea, dar mai ales imaginea mea a doua zi alaturi de el in banca imi dadea fiori. Cum sa-l privesc? Cum sa mai intru in clasa in care cu siguranta (aiurea!) toata lumea stie? Cum sa-l mai bat prieteneste pe umar si sa-l intreb cine a castigat la fotbal? Eram iremediabil pierduta!

E de la sine inteles ca in dimineata urmatoare eram moarta de somn si de ingrijorare, ma rugam sa intarzie autobuzul sau sa faca vreo pana sau si mai bine sa nu vina deloc, iar drumul spre scoala l-am parcurs in ritm de...melc. Poate nu apare el azi la scoala, doamne ce salvare, si peste vreo zi- doua uita!

Dar, evident, era la scoala. Cred ca astepta sa apar, caci aproape a tresarit cand am intrat in clasa. Ma scotea din minti atitudinea asta noua si (gandeam eu) de-a dreptul nepotrivita, a lui. Devenea vizibila emotia lui si asta ma enerva cumplit. Cred, de fapt ca nu nervi erau, ci emotii si mai mari, dar atunci nimic nu m-ar fi facut sa recunosc asta.

Evident, l-am ignorat toata ziua, dar stiam sa vad cu coada ochiului cum aproape ca implora un raspuns, un gest, ceva din care sa priceapa ceva. Orice. Dar eu am fost mai impasibila ca oricand si mai atrasa de discutiile cu...fetele ca niciodata. (Totdeauna prieteniile mele cele mai sincere au fost cu baietii, habar n-am de ce). Radeam zgomotos si gesticulam fara sa-i dau vreo secunda ocazia sa se apropie. Aproape transpirasem la finalul zilei dupa atata incordare si-mi venea sa-mi sterg fruntea ca sa ma eliberez de stransoare. Si sa respir usurata.

A doua zi, cand am ajuns in clasa, evident cu aceeasi inexpresie pe chip, nu mai era in banca noastra. Se mutase in spate cu un coleg inalt si foarte slab caruia toti ii ziceam vlajganul si cu care altminteri nu prea avea ce vorbi.

Daca ieri faceam eforturi sa par distanta si neatenta la nevoia lui, azi nu mai era necesar...el era absolut absent si, cocotat pe spatarul noii lui banci, facea glume inconjurat de baietii din clasa. Nu parea sa mai am ce cauta in grupul lor si nici nu parea necesara abordarea rece.

De atunci drumurile noastre au devenit paralele. Spre casa mergeam singura sau cu vreo colega, iar el ramanea mai tot timpul pe terenul de sport dupa ore. Nu mai eram camaradul lui, deci nici acces la gandurile si glumele lui nu mai aveam.

Nu as fi admis ca am gresit nici daca tot universul mi-ar fi cerut-o, dar in sinea mea stiam ca-mi lipseste rasul lui, bomboanele de ciocolata pe care le scotea din buzunar inainte de vreo lucrare sa mai indulcim putin momentul, felul in care stia sa paseze mingea de baschet ca eu sa inscriu, prietenia lui.

La final de gimnaziu mi-a strans mana ca oricarei colege, mi-a urat succes la examenul pentru liceu si a disparut pentru totdeauna in lumea lui.

Mult mai tarziu am aflat ca de fapt ramanea pe terenul de fotbal doar cateva minute, sa-l stiu acolo, apoi pleca pe stradute paralele cu drumul meu si astepta cuminte in autogara sa vada ca am ajuns. Ca sunt bine. Ca renuntase la baschet pentru fotbal, pentru ca nu voia sa mai lase nicio fata sa inscrie in locul sau, iar bomboanele de ciocolata le avea, dar le dadea la finalul zilei lui tanti Maria, femeia intre doua varste care ne matura clasa, ne aranja cartile razvratite din banci si ne zicea buna dimineta in fiecare zi.

Viata nu mi-a dat sansa sa plec fruntea si sa ma amuz cu el de mandria mea naiva, dar mi-a dat sansa sa traiesc, mai tarziu, umilinta lui. Sa gust din dorinta de a sti ce simte cel ales, dar sa ma perpelesc fara speranta de a afla. Sa urmaresc si sa fiu urmarita fara sa ating adevarul. Si cred ca abia atunci am inteles ca nu e gresit si nici umilitor sa spui, sa accepti sa primesti. Sa-ti permiti sa simti. Sa admiti ca pana si inima ta vibreaza.

Ba dimpotriva.

Jucarie stricata

        Umezeala de-afara vrea caldura inauntru. Mi-am facut cafea. Azi am vrut-o dulce si cu putin lapte. Scoate aburi pe nas si-mi zambeste complice. Nu e de obicei asa, doar stii. E neagra si simpla. Ca multe aspecte ale vietii. Dar m-ai invatat sa am momentele mele de rasfat. Sa dau in laturi toate normele, restrictiile si frustrarile eventualelor kilograme in plus (eventuale, pentru ca tu mereu ai sustinut ca femeile vad si ce nu exista) si sa ma infrupt. Desi batranii zic ca-nvatul are si dezvat, la mine,vezi, n-a mers. M-ai defectat si uite, azi te-am ascultat. Din nou. Ti-am auzit rasul in urechi cu care imi strigai mereu sa las prostiile. Sa-mi dau ragaz sa respir si sa nu fiu copil. Da, mereu ziceai ca-s copil. Ca ma tem de-naltimi, de greseli, de trecut. Ca fac prea multi pasi inafara si nu-s atenta ca ma impiedic inauntru. Ca-n lumea asta intoarsa cu susul in jos, trebuie sa-mi las vreme sa traiesc. Cu mine. Sa ma bucur. Cu mine. Nu flori trimiteai, cand trimiteai, ci luptai sa invat ca oamenii gresiti sunt mai interesanti decat cei perfect rotunzi. Ca merge si putin ascutis in viata, altfel risc sa ratez pantele line. Zambeai cand si cand multumit ca incapatanarea mea se ostoieste la capete. Ca ma sustrag controlului si judecatii.

Vezi, azi jucaria stricata scartaie din toate incheieturile, bate pasul pe loc anapoda si zambeste prosteste, dar isi inmoaie buzele intr-o cana mare cu cafea cu lapte.

N-AI NEVOIE DE FOARTE MULTE....

...e de-ajuns putin infinit.

Constiinta de sine

                                                                                                 Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...

Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,

  Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele

Doar conştiinţa mişeliei mele.

(Camil Petrescu)

     Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nicio clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu  gheare rapanoase, adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate,  in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.

Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit, risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nicio nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.

Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cersul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.

Si totusi, pentru ca n-am stiu si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii.

Campina sau...alba ca zapada

     Din cand in cand merita sa te faci pierdut in multime. Sentimentul libertatii are gust bun. Sambata m-am lasat luata prizoniera de marea de zapada. Trebuia sa ma imprietenesc cu iarna asta care altfel imi da batai de cap pe sosele. Pare de treaba, doar ca mi-a povestit despre raportul de forte.

Auzisem si eu ceva in sensul asta...

A fi sau a nu fi...tu

   "Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)

    Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.

Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de  ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.

Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a  nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.

Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.

Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.

     "Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

Joc de rol

Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi in nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte.  Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine.

Bun venit, 2010!

      De la o vreme incoace am permanent  senzatia ca timpul se comprima teribil, asa ca o poza uriasa compusa din mii de pixeli inghesuti in aparatul de fotografiat. Cu maini usor obosite adun de prin casa globurile asezate strategic mai ieri, ca sa-i ghideze Mosului drumul. A venit, a rontait pe furis un colt de cozonac ( framantat vartos anul asta de bratele mele), s-a imbujorat putin in obrajii batrani, jenat de indrazneala-i sau poate doar de la caldura din camin, si a zbughit-o. A lasat in urma, nu daruri invelite in foi colorate si funde rosii, ci sufletele tremurand de emotie ca a venit iarasi Craciunul si uite, si anul asta ne-a gasit sanatosi si pe toti aproape.

Acum, infasor dupa brat sirul de becutele rosii din fereastra si cu fiecare rotocol dat umarului, imi pun o dorinta pentru fragedul an. Uimita ca un copil pe care parintii au venit prea repede sa-l ia de la joaca, ma intreb si il intreb nedumerita cand a ajuns aici? Nici nu am sfarsit lista cu lucruri de facut, vise de implinit, iubire de dat din anul trecut si deja un altul s-a instalat in viata-mi! Parca ieri tapetam cu promisiuni si angajamente pe raposatul an 2009, faceam juraminte si desenam harti pentru un destin cu iz de-ndestulare, iar plamanii imi tremurau de strigatul fericirii dorite pe strazi.
Azi, ma dezmeticesc dupa o saptamana lunga si plina, dar cu certitudine minunata.
La inceput de vacanta stiam sigur ce vreau: liniste multa, dar si zdranganit de clopotei, rasete si vibratii ale corzii sensibile;
zapada, dar si soare sa ma strapunga, frig sa mi se lipeasca narile si sa-mi curat plamanii, dar si caldurica si parfum de portocale, bunatati felurite servite din palma, dar si grija la caloriile infulecate; prieteni aproape, dar si secunde cu mine si ganduri departe; eram, desigur, foarte decisa in dorintele mele:)

    Ce-a iesit,  acum cand pot sa desenez cu stele norocoase linia de finis? Cand intoasa acasa raman uitata cu ochii lipiti de pozele care imi zic ca da, am fost fericita atunci?
Pai, a iesi ecuatia asta: drum lung, muzica multa, oameni dragi alaturi, balaceala fierbinte printre calcare reci, pahare rasfatate cu felii de lamaie, ingerasi in zapada si bujori de fericire in obraji, un izvor al minunilor in palmele noastre si-un altul nascut in suflete, brazi garboviti de zapada, rasete, iar balaceala si dulce leneveala, pahare facute tandari parca in ciuda lui 2009 ca el se duce, iar noi ramanem sa ne implinim visele ramase corigente; frig, dar soare totusi.
    Luata pe sus de valul noptii si cu traierea frenetica a clipei mereu grabite, am uitat la predarea stafetei dintre ani de sarutul sub vascul norocos, de fundita rosie obligatorie, aducatoate de tresariri in inima, si de lista cu dorinte pentru anul cel nou.
Daca o fac acum in gand si in suflet, se pune?