Un fel de urări...

Gata, închid totul şi plec, mă întorc în Ianuarie. Nu plec în ţările calde, plec ceva mai aproape, dar o să încerc să mă refugiez pe insula mea, şi n-o să mă mai gândesc la nimic din lumea de jos, până când o să se facă alt an şi o să mi se facă un pic dor de voi şi atunci o să mă întorc, o să deschid fereastra asta dintre noi şi o să caut vreo urmă prin boscheţii din faţa pervazului.
Nu ştiu ce să vă urez să vă aducă anul cel nou şi nici nu prea mă omor cu urările mai mult sau mai puţin convenţionale, aşa că ...
…vă doresc sărbători aşa cum vreţi voi să fie, cu sau fără cine vreţi prin preajmă, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, să mai rămână ceva ca să aveţi la ce să vă gândiţi şi să se întâmple şi câte ceva neaşteptat şi interesant, care să mai pună un pic de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar putea deveni cam palidă :-)
Cu bine...

Sărbătorile de azi

S-a făcut întuneric şi sunt un pic obosită pe dinăuntru, ştii, restul trece, poate cu o seară liniştită, cu un zâmbet de la cineva drag, un somn bun sau ... cu orice-ţi face plăcere şi te relaxează, dar mi-e un pic teamă de oboseala aia interioară, senzaţia de dezorientare când ieri seamană cu azi şi când nu prea mai ştii ce zi e, sau ce an e, sau când lumea din cărţi şi valurile mării din interior sunt mai reale decât ce ţi se întâmplă în jur ... Mi-e teamă, pentru că e semn că trebuie să schimb ceva, cu sentimentul că dacă nu fac acea schimbare s-ar putea să fie prea târziu, nu ştiu ce înseamnă prea târziu şi nu pot să spun ce o să se întâmple, doar că ... mi-e un pic frig pe dinauntru, ca şi când a început o ploaie rea şi rece şi neagra. În rest e ok, mi-a mers bine azi , ca-n toate ultimele zile, am alergat în colo şi în coace, am pus şi-am rezolvat probleme.
M-am oprit o secunda şi-am privit spectacolul din jur : isteria generală primită la pachet cu atmosfera sărbătorilor – care oricum şi-au pierdut farmecul şi parfumul de odinioară . Privită din afară, lumea pare convinsă că vine sfârşitul lumii ! Pare să asocieze sărbătorile cu abundenţa, abundenţa de orice, pentru că dacă nu cumperi acum, ratezi o mare şansă. Şi, ameţită de spectacolul trist, nu pot să nu mă întreb care mai e legătura naşterii pruncului sfânt cu marketing-ul şi reclamele care ne asigură toate, fără excepţie, că beneficiem de cea mai bună ofertă, specială de sărbători.
Mi-e dor de Crăciunul copilăriei, când, cu trăistuţa după gât ( cusută cu atât drag de bunica), băteam satul în lung şi-n lat prin nămeţii mai mari decât noi şi când după ” Bună dimineaţa la Moş Ajun” primeam mere, nuci şi covrigi, care însemnau izbânda supremă. Mi-e dor de mirosul şi gustul cozonacilor frământaţi de aceeaşi minunată bunică , de emoţia şi agitaţia somnului din Ajun când dormeam “iepureşte” sperând să-l prind pe Moşu’ coborând pe horn.
Azi, am cumpărat totul de la supermarketul din colţ, nămeţii nu-s nici până la gleznă, cât despre trăistuţă…e demult împachetată şi aşezată în lădiţa amintirilor mele.
Misiva Moşului a rămas, timbrată, aici, pe birou. Poate după, sărbători, când se mai eliberează şi el, îi scriu să-l întreb cum a răzbătut prin iarnă şi prin ani. Dacă îl mai dor încheieturile de la frig şi dacă bătrăna Crăciuniţă i-a făcut un ceai de ierburi să-şi încălzească nopţile. Şi o să-l întreb eu pe el ce-şi doreşte. M-am tot gândit… Ştiti, toti trimit scrisoare Moşului, fac liste, au dorinţe ce musai trebuie împlinite, se jură că au fost cuminţi un an... şi merită. Dar pe bătrânelul ăsta blând şi putin obosit (de-aia uneori mai încurcă darurile şi duce mai mult în acelaşi loc, nu vă supăraţi pe el ) cine îl întreabă ce-şi doreşte, la ce visează când închide ochii?
Plec, e prea linişte aici, e târziu şi lumea doarme, se aud doar tastele mele... O să ascult nişte muzică, cu lumina aproape stinsă, poate o să citesc ceva, o să încep să plutesc printre apele somnului, şi ziua o să treacă încet dincolo ... Mâine o să fiu veselă şi optimistă şi deschisă, ca de obicei, şi seara de azi o să pară un pic tulbure şi fără importanţă, o să mă gândesc la week-end şi la sărbătorile ce vin.
Noapte bună, oricine şi pe oriunde ai fi, scoate cu mâna stângă umbra lunii de sub pernă, cum spunea cineva într-o poezie şi nu te răsuci prea tare, dacă e să-ţi amorţească, tot îţi amorţeşte ...

Iarna mea

Ninge ca-n poveşti şi-mi vine să zâmbesc, aşa, fără vreun motiv, doar pentru că . Adevărul e ca sunt bine dispusă , poate pentru că e week-end, şi pentru că s-au rezolvat o serie de probleme de-astea, de-ale şoriceilor din cutiuţa gri, pentru c-am primit în dar florile de gheaţă dorite, pentru că toata forfota asta a sărbătorilor m-a atins şi pe mine sau poate că aşa sunt eu, bine dispusă prin definiţie, şi acum nu fac decât să-mi arăt adevăratele culori ...Nu sunt mereu tristă, nu gândesc întruna…
Azi prima dată după multe zile cetoase şi reci, soarele a îndrăznit să mângâie zăpada de pe drum. Şi să-mi bată în ferestră. L-am lăsat să intre, şi o data cu el şi aerul rece care parcă îmi despica nările, pieptul, sufletul...
Am poftă de vin fiert, cu multă scorţişoară, de mere coapte şi de-un cămin scăpărând scântei. Am eu o căbănuţă pe care o tot visez şi unde ştiu c-o să ajung într-o iarnă. Să mai cresc puţin, să mai prind forţe în aripi şi sigur o să zbor acolo. Doar mă ştiţi, mă ţin de cuvânt. :)
Gata, închid fereastra până nu devin eu însămi o stea de gheaţă, şi mă apuc de scris. Am un prieten vechi care aşteaptă veşti. M-am luat cu treaba de a creşte mare, am exersat zilnic mina asta serioasă şi preocupată şi-am uitat să-i scriu. Îl ştiţi sigur,dacă v-aţi păstrat stropul vital de puritate. Bătrânelul acela cu ochi blajini şi obosiţi de lumina crudă a zăpezilor cu care se luptă an de an ca să ne aducă tuturor bucurie.
Vă las, am de făcut inventaruri, bilanţuri, de scăzut şi adunat. De, e final de an. Şi - apoi, de ticluit o misivă convingătoare pentru…Moşul meu.

Ceasurile care tac...

Mi-e ciudă şi sunt usor botoasă din cauză că uite, iar a mai trecut o zi şi parcă n-am făcut mai nimic din toate lucrurile importante, sau măcar importante pentru mine, m-am tot agitat cu tot felul de prostii sterile şi mi-a venit la un moment dat să le dau naibii pe toate şi să plec să beau o cafea undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Şi brusc am vizualizat radiografia lumii mele: puţine lucruri importante, puţini oameni importanţi, o zona de confort în jurul lor, cu cărţi şi muzică şi câţiva prieteni sau prietene, destul de puţini, din ăia care rămân acolo chiar dacă nu le scrii în fiecare zi :-), iar în rest ... senzaţia că am învăţat să dorm liniştită în arena unui circ, cu animale şi spectatori şi urale, cu acrobaţi şi oameni de serviciu, cu decoruri şi cu mizeria din ţarcul elefantului ...
E frig, zăpada căzută azi-noapte a îngheţat în forme ciudate. Azi, toată lumea din jur era răcită. Şi eu vorbeam puţin pe nas. Nimeni n-avea chef de muncă De, era vineri, se apropie sărbătorile, vacanţa e aproape şi nu te poţi aştepta la prea mult elan şi energie ...
Acum s-a făcut seară, de fapt e întuneric ca noaptea, nici nu ştiu când a trecut ziua, nici nu ştiu când a trecut săptămâna asta, luna asta, hai să nu zic anul ăsta deşi pot numara pe degete zilele rămase.
E linişte, am încetat o clipă să mai apas tastele, şi s-a lăsat liniştea, parcă se aud clipele trecând. Da, ceasurile de azi nu mai ticăie, timpul parcă se furişează, nu-ţi mai spune că trece. S-a făcut pe nesimţite iarnă. Poate dacă aveam un ceas care ticăia şi care bătea orele, şi sferturile, şi jumătăţile, poate că atunci aş fi simtit că vine vremea asta, aş fi luat măsuri, aş fi ajuns în vara asta să văd Parisul şi domul din Koln, aş fi scris mai mult şi v-aş fi asediat cu tot felul de articole şi scrisori, nu ştiu de ce, aşa, ca să ştiu că pot scrie oricând şi orice.
Uite, o să caut o pendula, una din aia bătrână şi fumurie, cu geamul înceţoşat de alte timpuri şi de alte încăperi ...una care măsoară vieţile…

Pentru noi, e timp?!...

Când aţi citit ultima carte? Nu pentru că cineva a cerut să faceti asta ori pentru nevoia desluşirii vreunui mister , de altfel plicticos şi efemer, ci aşa din dorinţa de a înota în valurile mării din interiorul vostru, din uriaşa nevoie de a va pierde în voi în timp ce ronţăiţi cu poftă din merele pregătite special pentru marele festin, înveliţi cu pătura moale ce vă desparte definitiv de lumea din jur?!...Când aţi stat ultima dată de vorbă cu…voi?!...
Eu nu mai reuşesc să ies din morişca asta continuă care ne măsoară tuturor destrămarea.
În fiecare dimineaţă îmi intru perfect în propriul rol, asortez haine de preţ cu sentimentul împlinirii totale, cu vanitatea femeii care a reuşit să arate că poate. Îmi zâmbesc mulţumită în oglindă în timp ce-mi înroşesc dezimvoltă buzele şi-mi răsfăţ lobul urechii cu un strop de parfum fin. Arunc priviri mulţumite spre femeia din bucata de sticlă lucioasă şi-apoi, în timp ce alerg grăbită pe scări îmi spun iar că am reuşit să poleiesc încet, dar sigur, toate ascunzişurile vieţii mele.
Şi totusi, în orele lungi din linistea maşinii mele, când noaptea încă n-a plecat spre alte zări, iar ziua încă se strege somnoroasă la ochi, acolo, singură cu mine, când gândul se spală de fardurile scumpe, când totul parcă amuţeşte subit, când poate doar muzica timidă a radioului îmi mai aminteşte unde sunt, mi se face dor cumplit de mine, de cea care sunt înăuntru, de plăcerile alea mărunte care altădată mă făceau să zâmbesc cu adevarat. De candoarea cu care credeam în puterile personajelor din carţile mele de suflet, de bucuria cu care mă trezeam în nopţile de iarnă când cineva parcă îmi şoptea că a căzut prima zăpadă…şi mă-ascundeam apoi sub pătură îmbrăţişandu-l până dimineaţa pe Villon…de anii naivi ai primelor mele iubiri.
Duse sunt acum toate…Sub noianul de taftale şi mătăsuri scumpe s-au cuibărit anii şi cu ei… neîncrederea, tristetea,vanitatea. Singuratatea. Suntem tot mai singuri. Sau însinguraţi. Şi mă tot răscolesc căutând răspunsuri la întrebarea: “De ce nu înţelegem că ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi ?…”
Întoasă din nou acasă, ghemuită în căldura patului meu, găsesc forţa de a-mi uni palmele şi de a ridica ochii spre cer, aşa, fără ca nimeni să vadă ori să ştie, şi să cer Celui puternic şi drept să-mi ia tot ce-am adunat fără noimă şi să-mi redea în schimb naivitatea de a crede că există iubiri de o viaţă, credinţa că eroii nu-s doar în poveşti, că cei buni o scot mereu la capăt. Şi înţelepciunea de a vedea dincolo de hainele scumpe şi maşina sidefată care mă aşteaptă… cum altfel…cuminte în parcare…

Moş Ene învins... de moş Nicolae

Unu…noaptea şi somnul nu vrea deloc să mă viziteze. L-am invitat, i-am pregătit conştiincioasă patul, am pus aşternuturile apretate, parfumate. Nimic. N-a vrut, a refuzat invitaţia. O să-l mai aştept şi mâine noapte, poate azi e prezent altundeva…vizitează alt pat înmiresmat...
Iau cartea de pe noptieră şi o răsfoiesc, dar aici parca nu vreau eu sa fiu. Aici eu fac pe mofturoasa. Şi o închid. O las şi eu pe ea pentru mâine seară sau mâine dimineaţă sau cand o mai fi asta…cândva când sufletul va fi linistit şi mintea goală de tot ca să poată primi.
Ce vreau să fac? Ce mi-ar mulţumi şi satisface starea? Stau cu obrajii în palme şi mă gândesc...închid ochii (sau doar mi s-a părut că-i închid?!) Oricum nu mai sunt aici.Cred că de fapt nu mai eram încă de când moş Ene m-a ocolit...
Deja simt cum vântul îmi gâdilă tâmplele şi răsuceşte şuviţele rebele...Fac ochii mici să-l simt cum intră şi iese...prin mine. Nu ştiu de-i zi ori noapte în povestea mea. Nici nu cred că e foarte important. Picuri mici de ploaie îmi răcoresc faţa înfierbântată. Îi simt cum devin una cu mine. Intră şi se topesc în mine. Întind mâinile şi mă rotesc usor. Zâmbesc. Sunt sigură că asta văd şi simt pe chipul meu: un zâmbet răsfăţat de vânt şi udat de ploaie.
...
Vino! Hai în lumea mea să dansăm împreună! Să te ţin de mână şi să simţi câtă viaţă curge prin mine...Să ne rotim nebuneşte şi să fim una cu ploaia. Să dai vântul la o parte şi te joci tu cu firele mele zănatice de păr. Să te lupti vitejeşte cu el pentru fiecare bucăţică din mine! Să nu-mi spui şi tu că refuzi!...Pe tine te-aştept de-o viaţă şi ea e gata acum. Nu mai e timp de o nouă şansă. Pentru tine m-am pregătit toată. Am muncit cu mine , am strâns din dinţi, am însângerat fiecare greşeală pentru o singură, dar unică secundă de perfecţiune. Secunda Unică! Am urlat în tăcere când a durut, am aşteptat zâmbind şi sperând, am aruncat în lături toată mizeria, tot răul...doar pentru binele din tine. Am căzut,mi-am pansat rănile sufleteşti, am dezinfectat trupul, dar am lăsat neatins spiritul. Doar tu poţi să-l atingi, să-l simţi,să-l guşti, să-l înfăşori în jurul sufletului tău...să-ţi ţină de cald...să-l devorezi de-a întregul...
Mă mai învârtesc o data şi poate găsesc reţeta magică şi reuşesc să te compun din stropii de ploaie...
...
Stau ghemuită în fotoliu, placa se tot învârteşte singură în vechiul pick-up de pe masuţă, dar nu mai cântă nimic. Încerc să-mi dezmorţesc mâinile şi apoi fiecare muşchi care pare atacat de milioane de furnici uriaşe...Plouă afara şi trebuie să mă ridic să închid fereastra. Deja s-a facut frig în cameră şi vântul agită nervos perdeaua fină de voal.
Mă dor oasele şi ochii şi...sufletul . Cred c-am visat. Rugam pe cineva să lupte cu vântul pentru centimetri din pielea, carnea şi sufletul meu. Aşteptam pe cineva. Sunt sigura de asta. Sau aştept? Imposibil...eu nu implor pe nimeni, nu invit pe nimeni la dans.
Trebuie să mă întind în pat. Sunt obosită...atâta tot. E noaptea lui moş Nicolae şi emoţiile, cultivate în primii ani de viaţă se pare că nu mi-au dat pace.
Şi totusi...pe cine doream atât să vină?!...

Punctul acela e zmeul...

Azi sunt şi eu mai însorită, e o zi de toamnă (deşi dacă mă uit în calendar s-ar zice că e de-a dreptul iarnă…) în care îţi vine să te agăţi de ultimele clipe de vară ca de coada unui zmeu…senzaţia aia că dacă te ţii bine o să poţi ajunge în ţara de dincolo de nori, ştii cum e când decolezi de pe câte un aeroport ceţos, sau unul unde plouă tot timpul, Amsterdam, de exemplu, şi după câteva minute treci de plafonul de nori, şi se face soare şi dungile oblice de ploaie de pe geamuri se usucă, şi ai senzaţia că eşti n adâncul cerului, acolo unde nu plouă niciodată, aşa cum în adâncul mării nu e furtună niciodată. Da' trebuie să fie un zmeu destul de mare, sau să fii ca în poveşti, să nu te doară mâinile şi să nu cântăreşti mai mult decât un fulg de zăpadă ...
Azi mi-e soare şi bine, deşi sunt din nou în cutiuţa mea gri, şi am multe de făcut. Am ajuns iar târziu,ca ieri şi mereu… şi mintea mi-e plecată un pic la hoinareală, dar pe dinafară arăt ca de obicei, serioasă şi sobră, veşnic preocupată de ceva important. O să-mi fac un ceai verde, şi o să-l sorb încet, concentrându-mă la zbârnâitul pe care-l face coada zmeului, poate o să mă gândesc un pic la tine, nevăzut şi totuşi ştiut, o să-ţi potrivesc vreun chip sau vreun miros, şi după aia o să le schimb, ca într-un carnaval veneţian în care te joci cu măştile alea perfecte pe dinafară, netede şi lucioase şi colorate, sau o să mă gândesc la Veneţia, pe unde visez să colind într-o zi, sau la şopârla din cioburi de porţelan din parcul Guell din Barcelona, unde n-am ajuns nici anul ăsta, şi, uite, poate c-am să trec fără să mă simţi prin spatele urechii tale stângi, unde se ascund gândurile pe care nu le ştie nimeni, nici măcar tu, şi unde încă miroase un pic a somn şi a noapte, şi unde prefixul încă nu s-a schimbat, ştii e ciudat, prefixul nu ţi se schimbă înăuntru decât când vrei tu, nu când spune calendarul ... O să stau acolo până când o să termin ceaiul, după care o sa cobor din nou în lumea de jos şi o să-mi văd de treburi…
Gata, plec, se înteţeşte vântul şi trebuie să am grijă de zmeu ...
…da,asta e o bucată dintr-o poveste pe care poate o să vi-o spun cândva,când o să fiţi pregătiţi să mă ascultaţi…

Copilul din mine

Vineri, am venit de la scoala pe la 6. Franta. N-au fost multe ore ,dar epuizante. Mereu am zis ca monstruletii astia, copiii, au o tehnica aparte de a stoarce orice energie din om. Uneori sunt incantata de meseria asta…am visat-o de cand ma stiu. Am facut cataloage din blocurile de desen pe care liniam tacticoasa si riguroasa rubricile cu materiile.Apoi imi aliniam papusile care daca nu raspundeau corect la lectie…uuu, erau penalizate cu note mici. Le zambeam si le spuneam ca data viitoare o sa le pun note mai mari...daca merita :) Mazgaleam pe usile sifonierului din camera, cu creta colorata, propozitii ciudate,spre disperarea mamei care ma atentiona mereu. Ma intrebam zilnic cum stie ca am scris acolo, caci aveam grija sa curat locul, ca un criminal, locul faptei…pana mi-a aratat dara subtire de creta ce ramanea jos,pe covor…Am dorit,asadar, din tot sufletul sa fac asta candva…Fara sa stiu cand,m-am trezit acolo,in fata nu a papusilor, ci a copiilor in carne si oase, care nu mai taceau, ci aveau pareri,doleante, zambeau sau se intristau.
E frumos ce fac,stiu, dar meseria si-a pierdut azi din poezie…nu fac pledoaria profesorului,dar ma doare placiditatea, plafonarea la care, din pacate, s-a ajuns. Cateodata zic ca merita,cand le vad chipurile senine si ochii rotunzi, altadata mi se pare ca i-a atins si pe ei microbul indestructibil al superficialitatii.
Poate sunt doar usor obosita azi, poate maine o sa sune altfel vorbele mele. A plouat mult aici zilele astea, iar ceata parca mi-a intrat in oase…
In timp ce copiii lucrau concentrati la o lucrare, stateam asa,cu ochii pironiti pe fereasta la ploaia care curgea in siroaie…si ma tot gandeam la copilul din mine, la fosta mea camaruta si la singurele mele prietene, papusile, singurele care ascultau si acceptau fericirile mele scurte, tristetile nesfarsite...clopotelul mi-a amintit unde sunt si cum trebuie sa fiu. Mi-am reluat masca, am atasat-o chipului meu si mi-am intrat in rol..:)
Maine o sa am alt ton,stiu asta…sunt vesela si vorbareata de obicei, in plus asa cum banuiesti, aici, nu tie, ci mie imi scriu…

De ce blog

un blog ca prelungire a activitatii mele...un mijloc de dialog cu ceilalti...o incercare de evadare din griul cotidian.