Am revenit, ma mai primiti?

Da, m-am pierdut, iartati-ma, m-am luat cu viata si n-am mai stiut de alte lucruri. N-am mai deschis fereastra asta un timp. Dar acum am revenit, macar un pic. Mi-e rusine ca nu am mai scris, ca ma tot pierd in mrejele vietii si uit de ce-mi place mai mult.
Si mi-ar placea sa ma primiti inapoi, intre cei carora le zambiti cand ii vedeti, sau ii auziti sau la care va ganditi…nici eu nu mai stiu cum sa descriu vizitele astea facute din cuvinte ...
Dupa un inceput furtunos, ziua s-a desfasurat pana acum cu toata maiestatea unui sarpe boa care a inghitit un elefant. Mi-am facut un ceai de buruieni si m-am gandit la ciudata noastra fascinatie a lucrului inceput. Tot felul de oameni care trag zi dupa zi de cate o treaba plicticoasa si neinteresanta, din cauza ca e mai greu sa faci schimbari decat sa continui ce ai inceput ... Incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ... Sau resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamana teribil de tare cu aia dinainte ... Culmea ca nu sunt deloc plictisita, am doar un moment de desprindere, beau ceai si ma uit in jur ca la un film prost, sau nu prost, doar banal si care cam treneaza ...Vijelia de-afara ma face sa ma simt ca o mica firimitura in marea schema a lucrurilor peste care aproape s-a facut februarie…
Nu stiu daca mi-ar placea sa locuiesc intr-un loc fara anotimpuri, unde sa fie mereu cald si sa nu ploua niciodata, si zapada sa fie ceva pe care-l vezi la televizor ... Probabil ca nu, uite, acum parca mi-e dor de un pic de ploaie, mi-e dor de o ploaie pe un camp verde si intins, peste care sa vad, pana departe, numai perdelele de apa, sa tune si sa fulgere si sa aud ploaia pe acoperisul de sindrila, sa fie racoare si apa sa fasaie, sa simt greierii cum se pitesc pe sub bulgarii de pamant asteptand sa treaca inundatia, si gardul din bete de brad decojite sa straluceasca stins in timp ce toate relele se spala si se duc catre mare, unde picaturile sunt inghitite de un peste pe care-l inghite un peste si mai mare, pe care-l inghite o balena, chiar daca balenele nu mananca peste, unde se face, cu timpul, un strat gros de regrete si pareri de rau si ganduri trecute fara sa le bage nimeni in seama. Dar casa cu ploaia si cu gardul de brad exista, undeva, intre niste dealuri, o vad chiar acum, in timp ce va scriu, am visat-o cand eram mica si de atunci o mai visez din cand in cand, uneori cand dorm, alteori cand beau ceai in mijlocul unei zile. Si cred ca la un moment dat o sa plec de tot acolo, sau in casa de pe plaja - am si o casa pe o plaja - e o casa din lemn de corabie scufundata, cu scoici incrustate in el, cu felinar la fereastra si cu o girueta in forma de cocos, care-mi spune cand si de unde bate vantul, sau cat de repede merg daca la un moment dat casa se va transforma din nou in corabie si va porni asa, intr-o noapte cu stele, printre doua ape, spre orasul scufundat din povestirea lui Marquez. O sa va povestesc despre orasul scufundat, dar acum e zi, si astea sunt povesti de spus pe inserat, pe intuneric, cu orasul departe si cu cineva aproape... Mai am un pic de ceai, e cam rece, dar inca miroase a buruieni, am stat cu voi vreun sfert de ora, acum plec, nu vreau sa devin plicticoasa, mai trec, daca ma mai primiti in casele voastre cu lumanare in fereastra, atunci cand aveti chef de musafiri ...

O altfel de Lorelei

“Ce bucurii şi tristeţi misterioase se ascund sub zâmbetul ăsta?” Am ridicat privirea din cartea pe care o răsfoiam şi pentru o clipă mi-am rotit ochii în jur, deşi ştiam că în compartiment nu eram decât eu şi ...el. Într-un fel conştientizam că mie mi s-a adresat, dar voiam să cred altceva şi am simtit cum sângele îmi invadează obrajii şi paloarea dinainte dispare brusc. Mi-am afundat din nou privirea în cartea care mai devreme mă captiva, însă nu ştiu să mai fi reţinut vreun rând sau cuvânt citit. Simţeam încă privirea aceea care mă sfredelea, mă spinteca avidă şi obraznică. Dădeam pagină după pagină după ce calculam meticulos în minte cât timp ar fi trebuit să treacă. Şi bănuiam că el ştie că fac asta. Şi-i bănuiam zâmbetul pe chip.
Am tăcut, iar liniştea îmi chinuia urechile şi-mi împungea timpanele; doar legănatul sacadat al trenului îmi mai amintea unde sunt. Cine se credea să pună întrebări şi mai ales să mă facă să roşesc? Ce-şi imagina? Ce era cu puterea asta asupra mea? ...mă munceam eu în întrebări de tot felul...
Când a trebuit să cobor, mi-am adunat rapid lucrurile ca un copil speriat şi-am vrut s-o zbughesc pe uşă. Pentru o secundă i-am văzut iar chipul şi ochii şi zâmbetul şi în mişcarea mea precipitată i-am simtit mireasma puternică. Felul în care zâmbetul i-a îngheţat o clipă, îmi arata că şi el simţise şi cu trufia femeii care învinge, am întors spatele şi mi-am aranjat o şuviţă rebelă de păr după urechea stângă. Mândră. Am păşit victorioasă afară, deşi eliberarea producea un adânc oftat.
Uitasem întâmplarea prin infinitele momente mici din viaţa mea. Dar azi, când frunzăream un album într-o librarie din oraş, am resimţit acea mireasmă. Şi straniu, a apărut din nou senzaţia că cineva mă priveşte. Părea o tâmpenie, dar mi-am ridicat privirea şi am rotit-o în jur sperând să găsesc ...ce? Înăuntru erau doar doi puşti veseli care încercau nişte CD-uri. Mi s-a părut absurd şi am zâmbit. Ce-mi venise, cum era posibil ca o urmă timidă de parfum să-mi amintească ceva uitat din secunda în care se petrecuse?
Tot drumul spre casă m-am gândit cum ne alegem oamenii din jurul nostru. De ce îi întâlnim şi acceptăm pe unii, de ce îi uităm pe alţii? Ce era cu omul acela care intrase în viaţa mea pentru o secundă? Si cum ştiu că nu el era Acela, însă bizarul situaţiei nu m-a lăsat să văd mai mult? Cum ştiu că, asemeni lui Lorelei, n-am trecut pe lângă el cu dragostea de mână ?...

Trufie învinsă

“ Nu te mai iubesc. ” N-am nevoie de dragostea ta fărâmată” . “ Pot trăi fără tine!” i-am strigat din toţi rărunchii ! Să ştie, să audă...să aud. “Nu te mai vreau” “Pot mai mult”am urlat ca o nebună, m-am zvârcolit, apoi l-am înjunghiat cu privirea de mii de ori încercând să scot şi stropul acela de suflet din el. Aşa voiam, să-l secătuiesc aşa cum o făcuse cu mine. Să rămână gol, aşa cum ştiam că aveam să rămân după alungarea lui. Să nu-l mai guste nimeni, niciodată. Puţinul acela nu putea fi împărţit. Măcar atât meritam să păstrez.
M-am retras apoi cuminte în sinea-mi şi am început să caut sălbatic neprotriviri, imposibilităţi, ca să mă conving că oricum sfârşitul fusese mereu aproape. Mi-am ascuţit mintea în încercarea de a găsi vinovaţi şi vinovăţii. Am zâmbit perfid şi straniu până şi pentru mine şi mi-am zis mijind ochii că avusesem dreptate! Că îndoielile mele, ce-i drept niciodată probate nu puteau fi doar inventate. Că prea eu iubeam dimineţile, iar el prea se grabea în noapte ! Mi-am otrăvit sufletul cu infinite bănuieli, trăgând cu dinţii pentru găsirea unor dovezi izvorâte din vreun gest trecut, de-al lui. Mi-am spus trufaşă că intuiţia nu m-a înşelat niciodată, nu o putea face tocmai acum, tocmai cu el.
Am repetat apoi de mii de ori în gând sau şoptit că l-am ucis în inima mea, că nu mai există. L-am jelit puţin şi l-am îngropat adânc în sufletul meu.
Am pretins, în final, cu mândria femeii rănite că pot trăi fără el. Că sfârşitul venise ca unică soluţie. Salvare,chiar.
Dar, când târziu, când dimineaţa mijea şi ea, când sufletul împietrise de durere şi neputinţă, când toata trufia, disperarea şi nebunia au dispărut ca luate de o mână magică, am simtit un gol fără margini. Pustietatea aceea muşca acum sălbatic din sufletul meu. Şi râdea cu poftă. Îi simţeam şi-i vedem rânjetul.
Şi-atunci m-am prăbuşit. Am admis că mi-e dor, dar mai ales că vreau să-mi fie dor şi îngenunchiată am întins mâinile frânte spre cerul blamat mai devreme şi-am cerut ca unică dorinţă o dragoste mare, împlinită, profundă. Mai ştiu că înainte de căderea totală, am admis că dacă va fi să nu existe aşa ceva, accept să primesc şi frânturi, momente dulci-amărui, amăgiri care să-mi ude ochii secaţi acum. Că dacă va fi să nu existe prinţi ca-n poveşti şi cai cu stele în frunte, accept şi-un om care să-mi dea măcar o iubire minţită şi fără noroc, dar care să mă învie şi-apoi să mă păstreze puternică, atentă, deşteaptă.
Să mă ţină vie...

La început de an...

Tot caut de ceva vreme, de când zilele mi se scurg printre degete şi nu mai reuşesc deloc să le opresc, să-mi amintesc de un timp, un an, un moment de-atunci, de demult când abia începeam să desluşesc ce-i cu mine în viaţa mea, vorba lui Chilian. Nu reuşesc. Sau poate e doar vina subconştientului ce încă se opune întoarcerii în timp. Îmi pune bariere pe care nici măcar eu nu reuşesc să le trec.
Dacă totuşi ceva îmi apare obsedant în minte, nu e o frântură din timpul ăsta infinit, ci mai degrabă o poveste spusă mereu şi mereu de bunica. Cred că abia azi pricep de ce tot repeta istoria aceea: nu pe mine, ci pe ea voia să se convingă !
Spunea că noi, oamenii, purtăm pe umeri doi îngeri.Unul, cel mare şi mereu pretenţios
( şi printre îngeri sunt aşadar ierarhii ! ) care stă nemişcat, nevăzut pe umărul drept, vrea bunătate, milă, modestie şi în schimb, dăruieşte darul cel mai de preţ: Fericirea!
Mi-a sunat în urechi povestea asta mulţi ani şi-am încercat, atât cât poate un copil să facă, să-i dăruiască îngerului toate cele cerute. Am acceptat în tăcere umilinţa, am strâns din dinţi şi-am învăţat cum trebuie să fie zâmbetul perfect, am iertat lipsa sărutului părintesc pe frunte. Mi-am muncit mintea şi sufletul de copil nopţi întregi încercând să fac mai mult, iar dimineaţa mergeam cu ochii rotunzi şi lucind a fericire la bunica să aflu dacă acum era de-ajuns, dacă acum aveam să primesc. Răspunsul ei era mereu implacabil: ”Mai trebuie!” “Acum ai crescut, trebuie mai mult!”. Am continuat să mă zbat, să caut. M-am forţat să cred că aşa este, că dacă ierţi, eşti iertat, că dacă dăruieşti, primeşti, că nu am dreptul să-mi arăt răutatea, invidia, vanitatea...singurătatea. M-am amăgit apoi că n-o să obosesc niciodată în drumul meu, că n-o să cad niciodată. Mi-am creat în miez de noapte propriile rugăciuni, mi-am impus reguli, norme care azi ar părea utopice şi absurde oricărui om mare. Dar ziua când bunica a spus cu zâmbet trist “Eşti copil? Cum o să existe aşa ceva? Trebuie să faci bine, pentru că trebuie. Restul...e poveste!” a fost cea mai tristă din viaţa mea. Ideea ca orice aş face, n-o să capăt darul promis mi s-a părut înfricoşătoare. Şi m-am trezit...
Am sistat atunci orice căutare, căci mi se părea zadarnică, am încercat să şterg din mintea mea toate planurile atent meşteşugite. Mi-am ţuguiat buzele şi ascuţit privirea spre cer şi am tăcut...mult. Ore, zile, ani...
Azi, cred că mi-am luat atunci o povară uriaşă pe umeri, dar pe care apoi n-am mai ştiut s-o dau jos. S-a făcut, treptat, una cu mine şi eu n-am mai ştiut să trăiesc fără ea. N-am mai ştiut cum e să ai mândria de a te arăta frumoasă, isteaţă, în frunte. N-am mai putut să răspund cu răutate, răutăţilor. Exercitiul acela al tăcerii şi-al iertării, al indulgenţei până la absurd, practicat atâta amar de timp,îmi curgea acum prin vene.
Nu am căutat niciodată vinovaţi. N-am blamat niciodată ziua sau omul care m-a amăgit vorbindu-mi despre îngeri şi fericire. Dar am înţeles atunci, brusc, că dacă îmi doresc ceva, trebuie ca eu însămi să mă ajut, nu e nimeni altcineva s-o facă mai bine! Că dacă am pretenţii, trebuie să am şi forţa de-a obţine. Că nu trebuie să rog, să aştept, să caut, ci să fac, să privesc înainte şi să ţin mereu spatele drept. Am hotărât să mănânc jarul din tipsie şi să mă transform din animalul fricos şi de neluat în seamă, în unul puternic şi viguros, care pentru nimic în lume n-are permisiunea de a-şi arăta slăbiciunile, care e obligat să strângă bine maxilarele şi să muşte cu poftă din trupul, mintea şi sufletul altor fiare !
Am înţeles atunci că am toate drepturile din lume, mai puţin unul: acela de a obosi!...
Atunci a fost momentul în care am învăţat ceva despre care aveam să citesc mult mai târziu, când copilul a devenit unul mare şi l-a descoperit pe marele Paler că... “poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. “
La început de an, e bine să nu uit pactul cu mine! So be it!
La mulţi ani!...

Un fel de urări...

Gata, închid totul şi plec, mă întorc în Ianuarie. Nu plec în ţările calde, plec ceva mai aproape, dar o să încerc să mă refugiez pe insula mea, şi n-o să mă mai gândesc la nimic din lumea de jos, până când o să se facă alt an şi o să mi se facă un pic dor de voi şi atunci o să mă întorc, o să deschid fereastra asta dintre noi şi o să caut vreo urmă prin boscheţii din faţa pervazului.
Nu ştiu ce să vă urez să vă aducă anul cel nou şi nici nu prea mă omor cu urările mai mult sau mai puţin convenţionale, aşa că ...
…vă doresc sărbători aşa cum vreţi voi să fie, cu sau fără cine vreţi prin preajmă, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, să mai rămână ceva ca să aveţi la ce să vă gândiţi şi să se întâmple şi câte ceva neaşteptat şi interesant, care să mai pună un pic de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar putea deveni cam palidă :-)
Cu bine...

Sărbătorile de azi

S-a făcut întuneric şi sunt un pic obosită pe dinăuntru, ştii, restul trece, poate cu o seară liniştită, cu un zâmbet de la cineva drag, un somn bun sau ... cu orice-ţi face plăcere şi te relaxează, dar mi-e un pic teamă de oboseala aia interioară, senzaţia de dezorientare când ieri seamană cu azi şi când nu prea mai ştii ce zi e, sau ce an e, sau când lumea din cărţi şi valurile mării din interior sunt mai reale decât ce ţi se întâmplă în jur ... Mi-e teamă, pentru că e semn că trebuie să schimb ceva, cu sentimentul că dacă nu fac acea schimbare s-ar putea să fie prea târziu, nu ştiu ce înseamnă prea târziu şi nu pot să spun ce o să se întâmple, doar că ... mi-e un pic frig pe dinauntru, ca şi când a început o ploaie rea şi rece şi neagra. În rest e ok, mi-a mers bine azi , ca-n toate ultimele zile, am alergat în colo şi în coace, am pus şi-am rezolvat probleme.
M-am oprit o secunda şi-am privit spectacolul din jur : isteria generală primită la pachet cu atmosfera sărbătorilor – care oricum şi-au pierdut farmecul şi parfumul de odinioară . Privită din afară, lumea pare convinsă că vine sfârşitul lumii ! Pare să asocieze sărbătorile cu abundenţa, abundenţa de orice, pentru că dacă nu cumperi acum, ratezi o mare şansă. Şi, ameţită de spectacolul trist, nu pot să nu mă întreb care mai e legătura naşterii pruncului sfânt cu marketing-ul şi reclamele care ne asigură toate, fără excepţie, că beneficiem de cea mai bună ofertă, specială de sărbători.
Mi-e dor de Crăciunul copilăriei, când, cu trăistuţa după gât ( cusută cu atât drag de bunica), băteam satul în lung şi-n lat prin nămeţii mai mari decât noi şi când după ” Bună dimineaţa la Moş Ajun” primeam mere, nuci şi covrigi, care însemnau izbânda supremă. Mi-e dor de mirosul şi gustul cozonacilor frământaţi de aceeaşi minunată bunică , de emoţia şi agitaţia somnului din Ajun când dormeam “iepureşte” sperând să-l prind pe Moşu’ coborând pe horn.
Azi, am cumpărat totul de la supermarketul din colţ, nămeţii nu-s nici până la gleznă, cât despre trăistuţă…e demult împachetată şi aşezată în lădiţa amintirilor mele.
Misiva Moşului a rămas, timbrată, aici, pe birou. Poate după, sărbători, când se mai eliberează şi el, îi scriu să-l întreb cum a răzbătut prin iarnă şi prin ani. Dacă îl mai dor încheieturile de la frig şi dacă bătrăna Crăciuniţă i-a făcut un ceai de ierburi să-şi încălzească nopţile. Şi o să-l întreb eu pe el ce-şi doreşte. M-am tot gândit… Ştiti, toti trimit scrisoare Moşului, fac liste, au dorinţe ce musai trebuie împlinite, se jură că au fost cuminţi un an... şi merită. Dar pe bătrânelul ăsta blând şi putin obosit (de-aia uneori mai încurcă darurile şi duce mai mult în acelaşi loc, nu vă supăraţi pe el ) cine îl întreabă ce-şi doreşte, la ce visează când închide ochii?
Plec, e prea linişte aici, e târziu şi lumea doarme, se aud doar tastele mele... O să ascult nişte muzică, cu lumina aproape stinsă, poate o să citesc ceva, o să încep să plutesc printre apele somnului, şi ziua o să treacă încet dincolo ... Mâine o să fiu veselă şi optimistă şi deschisă, ca de obicei, şi seara de azi o să pară un pic tulbure şi fără importanţă, o să mă gândesc la week-end şi la sărbătorile ce vin.
Noapte bună, oricine şi pe oriunde ai fi, scoate cu mâna stângă umbra lunii de sub pernă, cum spunea cineva într-o poezie şi nu te răsuci prea tare, dacă e să-ţi amorţească, tot îţi amorţeşte ...

Iarna mea

Ninge ca-n poveşti şi-mi vine să zâmbesc, aşa, fără vreun motiv, doar pentru că . Adevărul e ca sunt bine dispusă , poate pentru că e week-end, şi pentru că s-au rezolvat o serie de probleme de-astea, de-ale şoriceilor din cutiuţa gri, pentru c-am primit în dar florile de gheaţă dorite, pentru că toata forfota asta a sărbătorilor m-a atins şi pe mine sau poate că aşa sunt eu, bine dispusă prin definiţie, şi acum nu fac decât să-mi arăt adevăratele culori ...Nu sunt mereu tristă, nu gândesc întruna…
Azi prima dată după multe zile cetoase şi reci, soarele a îndrăznit să mângâie zăpada de pe drum. Şi să-mi bată în ferestră. L-am lăsat să intre, şi o data cu el şi aerul rece care parcă îmi despica nările, pieptul, sufletul...
Am poftă de vin fiert, cu multă scorţişoară, de mere coapte şi de-un cămin scăpărând scântei. Am eu o căbănuţă pe care o tot visez şi unde ştiu c-o să ajung într-o iarnă. Să mai cresc puţin, să mai prind forţe în aripi şi sigur o să zbor acolo. Doar mă ştiţi, mă ţin de cuvânt. :)
Gata, închid fereastra până nu devin eu însămi o stea de gheaţă, şi mă apuc de scris. Am un prieten vechi care aşteaptă veşti. M-am luat cu treaba de a creşte mare, am exersat zilnic mina asta serioasă şi preocupată şi-am uitat să-i scriu. Îl ştiţi sigur,dacă v-aţi păstrat stropul vital de puritate. Bătrânelul acela cu ochi blajini şi obosiţi de lumina crudă a zăpezilor cu care se luptă an de an ca să ne aducă tuturor bucurie.
Vă las, am de făcut inventaruri, bilanţuri, de scăzut şi adunat. De, e final de an. Şi - apoi, de ticluit o misivă convingătoare pentru…Moşul meu.

Ceasurile care tac...

Mi-e ciudă şi sunt usor botoasă din cauză că uite, iar a mai trecut o zi şi parcă n-am făcut mai nimic din toate lucrurile importante, sau măcar importante pentru mine, m-am tot agitat cu tot felul de prostii sterile şi mi-a venit la un moment dat să le dau naibii pe toate şi să plec să beau o cafea undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Şi brusc am vizualizat radiografia lumii mele: puţine lucruri importante, puţini oameni importanţi, o zona de confort în jurul lor, cu cărţi şi muzică şi câţiva prieteni sau prietene, destul de puţini, din ăia care rămân acolo chiar dacă nu le scrii în fiecare zi :-), iar în rest ... senzaţia că am învăţat să dorm liniştită în arena unui circ, cu animale şi spectatori şi urale, cu acrobaţi şi oameni de serviciu, cu decoruri şi cu mizeria din ţarcul elefantului ...
E frig, zăpada căzută azi-noapte a îngheţat în forme ciudate. Azi, toată lumea din jur era răcită. Şi eu vorbeam puţin pe nas. Nimeni n-avea chef de muncă De, era vineri, se apropie sărbătorile, vacanţa e aproape şi nu te poţi aştepta la prea mult elan şi energie ...
Acum s-a făcut seară, de fapt e întuneric ca noaptea, nici nu ştiu când a trecut ziua, nici nu ştiu când a trecut săptămâna asta, luna asta, hai să nu zic anul ăsta deşi pot numara pe degete zilele rămase.
E linişte, am încetat o clipă să mai apas tastele, şi s-a lăsat liniştea, parcă se aud clipele trecând. Da, ceasurile de azi nu mai ticăie, timpul parcă se furişează, nu-ţi mai spune că trece. S-a făcut pe nesimţite iarnă. Poate dacă aveam un ceas care ticăia şi care bătea orele, şi sferturile, şi jumătăţile, poate că atunci aş fi simtit că vine vremea asta, aş fi luat măsuri, aş fi ajuns în vara asta să văd Parisul şi domul din Koln, aş fi scris mai mult şi v-aş fi asediat cu tot felul de articole şi scrisori, nu ştiu de ce, aşa, ca să ştiu că pot scrie oricând şi orice.
Uite, o să caut o pendula, una din aia bătrână şi fumurie, cu geamul înceţoşat de alte timpuri şi de alte încăperi ...una care măsoară vieţile…

Pentru noi, e timp?!...

Când aţi citit ultima carte? Nu pentru că cineva a cerut să faceti asta ori pentru nevoia desluşirii vreunui mister , de altfel plicticos şi efemer, ci aşa din dorinţa de a înota în valurile mării din interiorul vostru, din uriaşa nevoie de a va pierde în voi în timp ce ronţăiţi cu poftă din merele pregătite special pentru marele festin, înveliţi cu pătura moale ce vă desparte definitiv de lumea din jur?!...Când aţi stat ultima dată de vorbă cu…voi?!...
Eu nu mai reuşesc să ies din morişca asta continuă care ne măsoară tuturor destrămarea.
În fiecare dimineaţă îmi intru perfect în propriul rol, asortez haine de preţ cu sentimentul împlinirii totale, cu vanitatea femeii care a reuşit să arate că poate. Îmi zâmbesc mulţumită în oglindă în timp ce-mi înroşesc dezimvoltă buzele şi-mi răsfăţ lobul urechii cu un strop de parfum fin. Arunc priviri mulţumite spre femeia din bucata de sticlă lucioasă şi-apoi, în timp ce alerg grăbită pe scări îmi spun iar că am reuşit să poleiesc încet, dar sigur, toate ascunzişurile vieţii mele.
Şi totusi, în orele lungi din linistea maşinii mele, când noaptea încă n-a plecat spre alte zări, iar ziua încă se strege somnoroasă la ochi, acolo, singură cu mine, când gândul se spală de fardurile scumpe, când totul parcă amuţeşte subit, când poate doar muzica timidă a radioului îmi mai aminteşte unde sunt, mi se face dor cumplit de mine, de cea care sunt înăuntru, de plăcerile alea mărunte care altădată mă făceau să zâmbesc cu adevarat. De candoarea cu care credeam în puterile personajelor din carţile mele de suflet, de bucuria cu care mă trezeam în nopţile de iarnă când cineva parcă îmi şoptea că a căzut prima zăpadă…şi mă-ascundeam apoi sub pătură îmbrăţişandu-l până dimineaţa pe Villon…de anii naivi ai primelor mele iubiri.
Duse sunt acum toate…Sub noianul de taftale şi mătăsuri scumpe s-au cuibărit anii şi cu ei… neîncrederea, tristetea,vanitatea. Singuratatea. Suntem tot mai singuri. Sau însinguraţi. Şi mă tot răscolesc căutând răspunsuri la întrebarea: “De ce nu înţelegem că ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi ?…”
Întoasă din nou acasă, ghemuită în căldura patului meu, găsesc forţa de a-mi uni palmele şi de a ridica ochii spre cer, aşa, fără ca nimeni să vadă ori să ştie, şi să cer Celui puternic şi drept să-mi ia tot ce-am adunat fără noimă şi să-mi redea în schimb naivitatea de a crede că există iubiri de o viaţă, credinţa că eroii nu-s doar în poveşti, că cei buni o scot mereu la capăt. Şi înţelepciunea de a vedea dincolo de hainele scumpe şi maşina sidefată care mă aşteaptă… cum altfel…cuminte în parcare…

Moş Ene învins... de moş Nicolae

Unu…noaptea şi somnul nu vrea deloc să mă viziteze. L-am invitat, i-am pregătit conştiincioasă patul, am pus aşternuturile apretate, parfumate. Nimic. N-a vrut, a refuzat invitaţia. O să-l mai aştept şi mâine noapte, poate azi e prezent altundeva…vizitează alt pat înmiresmat...
Iau cartea de pe noptieră şi o răsfoiesc, dar aici parca nu vreau eu sa fiu. Aici eu fac pe mofturoasa. Şi o închid. O las şi eu pe ea pentru mâine seară sau mâine dimineaţă sau cand o mai fi asta…cândva când sufletul va fi linistit şi mintea goală de tot ca să poată primi.
Ce vreau să fac? Ce mi-ar mulţumi şi satisface starea? Stau cu obrajii în palme şi mă gândesc...închid ochii (sau doar mi s-a părut că-i închid?!) Oricum nu mai sunt aici.Cred că de fapt nu mai eram încă de când moş Ene m-a ocolit...
Deja simt cum vântul îmi gâdilă tâmplele şi răsuceşte şuviţele rebele...Fac ochii mici să-l simt cum intră şi iese...prin mine. Nu ştiu de-i zi ori noapte în povestea mea. Nici nu cred că e foarte important. Picuri mici de ploaie îmi răcoresc faţa înfierbântată. Îi simt cum devin una cu mine. Intră şi se topesc în mine. Întind mâinile şi mă rotesc usor. Zâmbesc. Sunt sigură că asta văd şi simt pe chipul meu: un zâmbet răsfăţat de vânt şi udat de ploaie.
...
Vino! Hai în lumea mea să dansăm împreună! Să te ţin de mână şi să simţi câtă viaţă curge prin mine...Să ne rotim nebuneşte şi să fim una cu ploaia. Să dai vântul la o parte şi te joci tu cu firele mele zănatice de păr. Să te lupti vitejeşte cu el pentru fiecare bucăţică din mine! Să nu-mi spui şi tu că refuzi!...Pe tine te-aştept de-o viaţă şi ea e gata acum. Nu mai e timp de o nouă şansă. Pentru tine m-am pregătit toată. Am muncit cu mine , am strâns din dinţi, am însângerat fiecare greşeală pentru o singură, dar unică secundă de perfecţiune. Secunda Unică! Am urlat în tăcere când a durut, am aşteptat zâmbind şi sperând, am aruncat în lături toată mizeria, tot răul...doar pentru binele din tine. Am căzut,mi-am pansat rănile sufleteşti, am dezinfectat trupul, dar am lăsat neatins spiritul. Doar tu poţi să-l atingi, să-l simţi,să-l guşti, să-l înfăşori în jurul sufletului tău...să-ţi ţină de cald...să-l devorezi de-a întregul...
Mă mai învârtesc o data şi poate găsesc reţeta magică şi reuşesc să te compun din stropii de ploaie...
...
Stau ghemuită în fotoliu, placa se tot învârteşte singură în vechiul pick-up de pe masuţă, dar nu mai cântă nimic. Încerc să-mi dezmorţesc mâinile şi apoi fiecare muşchi care pare atacat de milioane de furnici uriaşe...Plouă afara şi trebuie să mă ridic să închid fereastra. Deja s-a facut frig în cameră şi vântul agită nervos perdeaua fină de voal.
Mă dor oasele şi ochii şi...sufletul . Cred c-am visat. Rugam pe cineva să lupte cu vântul pentru centimetri din pielea, carnea şi sufletul meu. Aşteptam pe cineva. Sunt sigura de asta. Sau aştept? Imposibil...eu nu implor pe nimeni, nu invit pe nimeni la dans.
Trebuie să mă întind în pat. Sunt obosită...atâta tot. E noaptea lui moş Nicolae şi emoţiile, cultivate în primii ani de viaţă se pare că nu mi-au dat pace.
Şi totusi...pe cine doream atât să vină?!...