Fericire

Vreau sa ma opresc. Sa ma las pe spate si sa stau asa cu ochii lipiti de cerul inca murdar pana cand si visele imi vor amorti. Vreau sa ma opresc. Si sa-mi amintesc.

A modela, modelare

    Ca elev, am apreciat totdeauna tinuta dascalilor mei. Nu erau multi care corespundeau si nu ma gandesc la atenta potrivire a straielor, ci la arhitectura omului din spatele lor. Din banca, totul era lesne de observat: privirea piezisa, ochii obositi de nesomn, sufletul deschis, rabdarea de a stavili necontenita curiozitate de copil, forta de a struni sau slabiciunea ridicarii steagului alb, totul. Poate alte priviri nu cotrobaiau dupa ce e dincolo de prima grimasa, dar eu mereu am fost topita dupa citit. In zambete, in priviri, in suflete. Am scotocit si-am despicat fire incurcate ca sa inteleg fiece detaliu din alcatuirea omului din fata mea. Inca o fac, dar ca adult, stii sa discerni, stii sa apropii de sufletul tau ce-i e prielnic. Copilul, insa stiu ca are nevoie de directii. De tinuta adultului din fata sa.
Ajunsa acum de partea cealalta a baricadei ( e doar un fel de-a spune, nu cred in acest razboi), refuz sa devin un profesor frustrat si resemnat. Nu vreau sa ma otravesc cu ideea ca niciun copil de azi nu mai merita efortul de a sadi in suflete, vise. Am descoperit ca e mult mai greu sa mergi la scoala cu tolba plina de amareli si mahniri si ca nicio privire piezisa ori gand pizmas datorat ideii ca iesi din linie, nu merita amorteala mintii si a sufletului. Daca si numai un sfert dintre prichindeii cu care imi impart secundele si viata vor fi candva altfel pentru ca le-am aratat calea, si tot merita efortul!

Zumzaitul zilnic de tip e enervant/ vorbeste prea mult si tare/ pune intrebari stupide/ n-are rabdare sa asculte/ nu munceste acasa deloc/ nu-l intereseaza niciodata nimic  e atat de simplu de produs, dar e atat de placid si de rece. Si nu ascunde nici  minima curiozitate de a afla de ce nu stie sa fie altfel, cine ii arata sa fie altfel, cine il intreaba daca vrea sa fie altfel, ii vede pe adulti fiind...altfel?

De cate ori dimineata imi vine sa arunc orice pe mine si plictisita sa pornesc spre scoala, imi amintesc de varstnicul profesor de pedagogie din facultate care repeta intruna:  Inainte de a intra in clasa, uita-te in oglinda. Iti place ce vezi? O sa le placa si lor! Nu? Ei vor fi de mii de ori  mai dezamagiti! si-mi amintesc de copilul din mine, asezat cuminte in banca si avid sa afle. Uneori - buretel cu ochi rotunzi de admiratie, alteori trup cu inima sigilata  a deziluzie.
   Oricat de abrupta ar fi calea, oricat de intortocheat drumul, pledez pentru dascalul nu model, pana si asta e relativ, dar pentru dascalul care stie modela in suflete. Care stie lasa dupa sine, urme de stele.


Multumesc domnului Marius Tuca cu al carui sprijin, discret, dar decis, reusesc sa arat copiilor si o altă faţa a lumii acesteia. Reale modele.

Doamna Elisabeta Bostan -regizor de film pentru copii (Veronica, Amintiri din copilărie, Fram, Mama)

Dragobetele meu, Valentina mea...

Prima cerere in... nu, nu in casatorie, in…prietenie, a fost prin clasa a VII-a.
Ziua aceea nu era deloc vreuna care sa anunte intamplari nemaivazute, tocmai de aceea nu pricepeam o iota din agitatia colegului meu de banca, de cate ori dadea cu nasul de mine. Ne stiam deja de aproape 3 ani, il bateam pe umar si-l luam in ras cand venea la mine cu povestioare naive despre fete. Se amuza de abordarea mea ...tovaraseasca...si ma lasa sa-i fiu camarad. Pe terenul de sport, in pauze, pe drumul spre casa. A lui, ca a mea era la mare distanta si trebuia sa iau zilnic autobuzul. Intr-o zi chiar a incercat sa intrebe daca e cazul sa ma conduca, dar privirea mea taioasa i-a domolit avantul pionieresc. Mi-a aruncat un “ stiu, te descurci si singura” si a cotit-o spre casa lui.

Probabil ca asta il facea sa fie in ziua aceea mai fastacit ca de obicei. Stia ce fulgere avea sa primeasca in dar!

A asteptat toata ziua, s-a perpelit, ba incepea fraze pe care uita sa le termine, ba ma ignora cu un aer superior al celui care nu-si pierde vremea cu orice fleac. Era clar, ma scotea din rabdari cu purtarea lui pueril-baieteasca si am decis sa-l las in voie. Chiar si la testul de literatura unde stiam ca face eforturi sa nu ma intrebe ceva. Mintea lui insira cu usurinta cifre, le strunea dupa voia-i, le innoda si le insira inapoi, iar formulele matematice i se pareau cele mai frumoase declaratii. Cu brodatul cuvintelor statea mai prost si mereu ma intreba cum de-mi croiesc eu drumul spre lumina in nabadaioasele compuneri date de “Botoroaga”...adica admirabila profa de romana, pe care chiar si el o admira. In fine, in ziua aceea cred ca a muscat serios din buze, a strans din dinti, dar n-a suflat o vorba la testare. Mi-a intors galant spatele si s-a pus pe scris. Ei, na, te pomenesti ca azi il viziteaza vreo muza si imi face-n ciuda! Foarte bine, ne vedem la liman, mon ami! Am sa-ti fac cu mana! Si mi-am vazut si eu de ganduri, mai decisa ca oricand sa-l intrec.

Abia la finalul zilei cand mi-am adunat nervoasa cartile din banca (nervoasa, pentru ca impotriva oricarei traditii, el nu ma asteptase in ziua aceea), am vazut hartia pe care, cu mult curaj, desigur, scrisese...Ai vrea sa fim prieteni? Ce naiba e cu el, mi-am zis, ca doar noi suntem prieteni, dar gandul n-a ajuns la capat, ca am lasat foaia alba cu doar un rand scris, sa-mi cada din mana. Prieteni, adica...prieteni? Cu tinut de mana si condus acasa? Cred ca m-am inrosit-albastrit pana in varful urechilor, m-am uitat in jur sa vad daca cineva vazuse stupida (gandeam atunci) intamplare si imi faceam cruci in gand ca sunt singura in clasa mare, si ca mai ales el imi daduse aceasta sansa.

Am bagat totul iute in ghiozdan, mi-am aruncat haina pe mine si am fugit pe usa ca un hot care era gata-gata sa fie prins. Acasa mi-am dat seama ca lasasem biletul in clasa, pe jos.

Fireste ca in noaptea aceea n-am inchis un ochi la gandul ca cineva intrase acolo si banuieste deja cui ii este adresata intrebarea, dar mai ales imaginea mea a doua zi alaturi de el in banca imi dadea fiori. Cum sa-l privesc? Cum sa mai intru in clasa in care cu siguranta (aiurea!) toata lumea stie? Cum sa-l mai bat prieteneste pe umar si sa-l intreb cine a castigat la fotbal? Eram iremediabil pierduta!

E de la sine inteles ca in dimineata urmatoare eram moarta de somn si de ingrijorare, ma rugam sa intarzie autobuzul sau sa faca vreo pana sau si mai bine sa nu vina deloc, iar drumul spre scoala l-am parcurs in ritm de...melc. Poate nu apare el azi la scoala, doamne ce salvare, si peste vreo zi- doua uita!

Dar, evident, era la scoala. Cred ca astepta sa apar, caci aproape a tresarit cand am intrat in clasa. Ma scotea din minti atitudinea asta noua si (gandeam eu) de-a dreptul nepotrivita, a lui. Devenea vizibila emotia lui si asta ma enerva cumplit. Cred, de fapt ca nu nervi erau, ci emotii si mai mari, dar atunci nimic nu m-ar fi facut sa recunosc asta.

Evident, l-am ignorat toata ziua, dar stiam sa vad cu coada ochiului cum aproape ca implora un raspuns, un gest, ceva din care sa priceapa ceva. Orice. Dar eu am fost mai impasibila ca oricand si mai atrasa de discutiile cu...fetele ca niciodata. (Totdeauna prieteniile mele cele mai sincere au fost cu baietii, habar n-am de ce). Radeam zgomotos si gesticulam fara sa-i dau vreo secunda ocazia sa se apropie. Aproape transpirasem la finalul zilei dupa atata incordare si-mi venea sa-mi sterg fruntea ca sa ma eliberez de stransoare. Si sa respir usurata.

A doua zi, cand am ajuns in clasa, evident cu aceeasi inexpresie pe chip, nu mai era in banca noastra. Se mutase in spate cu un coleg inalt si foarte slab caruia toti ii ziceam vlajganul si cu care altminteri nu prea avea ce vorbi.

Daca ieri faceam eforturi sa par distanta si neatenta la nevoia lui, azi nu mai era necesar...el era absolut absent si, cocotat pe spatarul noii lui banci, facea glume inconjurat de baietii din clasa. Nu parea sa mai am ce cauta in grupul lor si nici nu parea necesara abordarea rece.

De atunci drumurile noastre au devenit paralele. Spre casa mergeam singura sau cu vreo colega, iar el ramanea mai tot timpul pe terenul de sport dupa ore. Nu mai eram camaradul lui, deci nici acces la gandurile si glumele lui nu mai aveam.

Nu as fi admis ca am gresit nici daca tot universul mi-ar fi cerut-o, dar in sinea mea stiam ca-mi lipseste rasul lui, bomboanele de ciocolata pe care le scotea din buzunar inainte de vreo lucrare sa mai indulcim putin momentul, felul in care stia sa paseze mingea de baschet ca eu sa inscriu, prietenia lui.

La final de gimnaziu mi-a strans mana ca oricarei colege, mi-a urat succes la examenul pentru liceu si a disparut pentru totdeauna in lumea lui.

Mult mai tarziu am aflat ca de fapt ramanea pe terenul de fotbal doar cateva minute, sa-l stiu acolo, apoi pleca pe stradute paralele cu drumul meu si astepta cuminte in autogara sa vada ca am ajuns. Ca sunt bine. Ca renuntase la baschet pentru fotbal, pentru ca nu voia sa mai lase nicio fata sa inscrie in locul sau, iar bomboanele de ciocolata le avea, dar le dadea la finalul zilei lui tanti Maria, femeia intre doua varste care ne matura clasa, ne aranja cartile razvratite din banci si ne zicea buna dimineta in fiecare zi.

Viata nu mi-a dat sansa sa plec fruntea si sa ma amuz cu el de mandria mea naiva, dar mi-a dat sansa sa traiesc, mai tarziu, umilinta lui. Sa gust din dorinta de a sti ce simte cel ales, dar sa ma perpelesc fara speranta de a afla. Sa urmaresc si sa fiu urmarita fara sa ating adevarul. Si cred ca abia atunci am inteles ca nu e gresit si nici umilitor sa spui, sa accepti sa primesti. Sa-ti permiti sa simti. Sa admiti ca pana si inima ta vibreaza.

Ba dimpotriva.

Jucarie stricata

        Umezeala de-afara vrea caldura inauntru. Mi-am facut cafea. Azi am vrut-o dulce si cu putin lapte. Scoate aburi pe nas si-mi zambeste complice. Nu e de obicei asa, doar stii. E neagra si simpla. Ca multe aspecte ale vietii. Dar m-ai invatat sa am momentele mele de rasfat. Sa dau in laturi toate normele, restrictiile si frustrarile eventualelor kilograme in plus (eventuale, pentru ca tu mereu ai sustinut ca femeile vad si ce nu exista) si sa ma infrupt. Desi batranii zic ca-nvatul are si dezvat, la mine,vezi, n-a mers. M-ai defectat si uite, azi te-am ascultat. Din nou. Ti-am auzit rasul in urechi cu care imi strigai mereu sa las prostiile. Sa-mi dau ragaz sa respir si sa nu fiu copil. Da, mereu ziceai ca-s copil. Ca ma tem de-naltimi, de greseli, de trecut. Ca fac prea multi pasi inafara si nu-s atenta ca ma impiedic inauntru. Ca-n lumea asta intoarsa cu susul in jos, trebuie sa-mi las vreme sa traiesc. Cu mine. Sa ma bucur. Cu mine. Nu flori trimiteai, cand trimiteai, ci luptai sa invat ca oamenii gresiti sunt mai interesanti decat cei perfect rotunzi. Ca merge si putin ascutis in viata, altfel risc sa ratez pantele line. Zambeai cand si cand multumit ca incapatanarea mea se ostoieste la capete. Ca ma sustrag controlului si judecatii.

Vezi, azi jucaria stricata scartaie din toate incheieturile, bate pasul pe loc anapoda si zambeste prosteste, dar isi inmoaie buzele intr-o cana mare cu cafea cu lapte.

N-AI NEVOIE DE FOARTE MULTE....

...e de-ajuns putin infinit.

Constiinta de sine

                                                                                                 Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...

Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,

  Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele

Doar conştiinţa mişeliei mele.

(Camil Petrescu)

     Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nicio clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu  gheare rapanoase, adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate,  in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.

Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit, risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nicio nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.

Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cersul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.

Si totusi, pentru ca n-am stiu si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii.

Campina sau...alba ca zapada

     Din cand in cand merita sa te faci pierdut in multime. Sentimentul libertatii are gust bun. Sambata m-am lasat luata prizoniera de marea de zapada. Trebuia sa ma imprietenesc cu iarna asta care altfel imi da batai de cap pe sosele. Pare de treaba, doar ca mi-a povestit despre raportul de forte.

Auzisem si eu ceva in sensul asta...

A fi sau a nu fi...tu

   "Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)

    Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.

Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de  ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.

Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a  nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.

Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.

Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.

     "Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

Joc de rol

Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi in nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte.  Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine.

Bun venit, 2010!

      De la o vreme incoace am permanent  senzatia ca timpul se comprima teribil, asa ca o poza uriasa compusa din mii de pixeli inghesuti in aparatul de fotografiat. Cu maini usor obosite adun de prin casa globurile asezate strategic mai ieri, ca sa-i ghideze Mosului drumul. A venit, a rontait pe furis un colt de cozonac ( framantat vartos anul asta de bratele mele), s-a imbujorat putin in obrajii batrani, jenat de indrazneala-i sau poate doar de la caldura din camin, si a zbughit-o. A lasat in urma, nu daruri invelite in foi colorate si funde rosii, ci sufletele tremurand de emotie ca a venit iarasi Craciunul si uite, si anul asta ne-a gasit sanatosi si pe toti aproape.

Acum, infasor dupa brat sirul de becutele rosii din fereastra si cu fiecare rotocol dat umarului, imi pun o dorinta pentru fragedul an. Uimita ca un copil pe care parintii au venit prea repede sa-l ia de la joaca, ma intreb si il intreb nedumerita cand a ajuns aici? Nici nu am sfarsit lista cu lucruri de facut, vise de implinit, iubire de dat din anul trecut si deja un altul s-a instalat in viata-mi! Parca ieri tapetam cu promisiuni si angajamente pe raposatul an 2009, faceam juraminte si desenam harti pentru un destin cu iz de-ndestulare, iar plamanii imi tremurau de strigatul fericirii dorite pe strazi.
Azi, ma dezmeticesc dupa o saptamana lunga si plina, dar cu certitudine minunata.
La inceput de vacanta stiam sigur ce vreau: liniste multa, dar si zdranganit de clopotei, rasete si vibratii ale corzii sensibile;
zapada, dar si soare sa ma strapunga, frig sa mi se lipeasca narile si sa-mi curat plamanii, dar si caldurica si parfum de portocale, bunatati felurite servite din palma, dar si grija la caloriile infulecate; prieteni aproape, dar si secunde cu mine si ganduri departe; eram, desigur, foarte decisa in dorintele mele:)

    Ce-a iesit,  acum cand pot sa desenez cu stele norocoase linia de finis? Cand intoasa acasa raman uitata cu ochii lipiti de pozele care imi zic ca da, am fost fericita atunci?
Pai, a iesi ecuatia asta: drum lung, muzica multa, oameni dragi alaturi, balaceala fierbinte printre calcare reci, pahare rasfatate cu felii de lamaie, ingerasi in zapada si bujori de fericire in obraji, un izvor al minunilor in palmele noastre si-un altul nascut in suflete, brazi garboviti de zapada, rasete, iar balaceala si dulce leneveala, pahare facute tandari parca in ciuda lui 2009 ca el se duce, iar noi ramanem sa ne implinim visele ramase corigente; frig, dar soare totusi.
    Luata pe sus de valul noptii si cu traierea frenetica a clipei mereu grabite, am uitat la predarea stafetei dintre ani de sarutul sub vascul norocos, de fundita rosie obligatorie, aducatoate de tresariri in inima, si de lista cu dorinte pentru anul cel nou.
Daca o fac acum in gand si in suflet, se pune?

Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

"Il vous aime, c'est secret, ne lui dites pas que je vous l'ai dit..."
Tu vois quelqu'un qui m'a dit que tu m'aimais encore...

Un strop de magie

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.


Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.


Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cante vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

 Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devine ce se joacă. (A. Paunescu)

   Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta si savurez Craciunul care, la mine,  a avut mereu parfum de scortisoara, de rom si de portocale. De cozonaci si lapte cu caimac. De cafea. De lacrimi de brad si de rasete de copil.

    Cumva, prin toate ceturile pamantului, Craciunul meu a avut mereu un strop de magie.

I Wish You Love

o, yes i do...

Mie imi place sa joc...acasa!

“De Romania nu ma pot satura,

pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Prima oara am iesit din tara in '91. Aveam 15 ani si mergeam la un schimb de experienta intr- o scoala din Elvetia. Fireste ca totul era fascinat si teribil de...colorat pentru niste ochi invatati sa vada permanent bicolor...in alb si negru.

Dar, daca atunci am vazut si savurat prima oara o cafenea si-o librarie adevarate, daca am inteles cum e sa vezi un film intr-un cinematograf civilizat si ce inseamna o biblioteca, tot atunci am simtit prima data ce inseamna sa fii respins doar pentru ca vii dintr-un spatiu complet necunoscut si nesigur. Atunci am vazut cum zambetele generoase de adolesenti se ghebosesc neputincios cand afla cine esti si de unde vii. Si-am simtit atunci gustul nedreptatii. Si al neputintei de a urla ca eu, tot eu sunt, ca bunul simt si caracterul n-au nimic de-a face cu nationalitatea. N-am putut, varsta mi-a inclestat maxilarele, iar rautatea gratuita a arcut doar spancenele.

De-atunci ma gandesc mereu daca e dreapta judecata altora despre romani, daca e justa eticheta pusa si daca e firesc sa se simta nesiguri inconjurati de necistea si ura unora dintre ai nostri.

M-a infiorat, desigur totdeauna mentalitatea resemnata potrivit careia asta ne e soarta si n-avem cum a ne impotrivi, lehamitea celor inca proaspeti la minte si la suflet si rapiditatea cu care se pliaza raului, m-a durut avantul cu care cei destoinici isi cauta linistea prin tari mai asezate. M-au ingrijorat mereu neputinta si petele de pe constiinta unora si-am plans adesea ca exista atata lume si-asa putini oameni...Ma dezgusta, fireste aroganta posesorilor de masini scumpe ce fac cristiane pe sosele si-si arata marinimia pe la colt de stada c-o bancnota aruncata prin fereastra, copiilor cu maneci suflecate de nenoroc.

Nu-mi place promovarea excesiva a falselor modele, nici ca ne ajustam nasul si ne umflam sanii, dar ca uitam sa cioplim rautatea ce ne intuneca uneori privirea. Nu inteleg de fel umflatul inutil in pene si convingerea ca suntem inceputul si sfarsitul lumii, mijlocul universului chiar, ca inteligenta geme in noi, dar nu stim nici propriile vieti sa ni le organizam. Nu pricep de unde grija pentru capra vecinului cand a noastra zbiara de foame in grajd.

Si totusi...nimic nu se compara cu dulceata bunicii pe felia cu unt sau cu zacusca mamei. Niciun parc din lume n-a avut parfumul gradinii cu rosii pantecoase si ardei tavnosi a bunicului. Nicio vara, oricat de departe si de exotica ar fi fost, n-a avut bujorii din obrajii plajei din Vama, nici gustul de porumb perpelit in foc, nici cirese oachese la urechi.

Craciunul n-a fost nicaieri mai tandru ca acasa...bratele mele impiedicandu-le pe ale bunicii care framanta coca docila de cozonac, mirosul de brad si coaja de portocala, lemnele trosninde din camin si copiii nerabdatori pe la ferestre: ne dati ori nu ne dati?

Tihna am simtit-o doar intinsa pe iarba din curtea casei, cu mainile sub cap si cu ochii atintiti spre cer, iar cu Dumnezeu aici am avut prima confruntare.

Pentru ca patul si somnul meu sa fie (aparent) mai moi si incarcate de vise pufoase, gandurile m-au sfredelit cateodata cu intrebari de tipul...de ce sa nu incerc dincolo? pentru ce-as mai incerca -iar si iar- aici?, dar dimineata inima imi arata din nou calea si stia sa-mi spuna ca pentru a atinge cerul, am nevoie de radacini. Si ele imi sunt aici.

M-a incantat sa vad azi ca Protv-ul a putut promova, chiar daca si numai pentru o zi, si alt fel de romani. Adevarati. Modele. Ioan Holender, Silviu Purcarete, Margit Serban, Sanda Weigl, Radu Teodorescu,Razvan Olosu...romani care au crezut atunci cand altii cantau deja prohoade si plecau genunchii.

Pentru unii ca ei am invatat sa-mi port nationalitatea cu mandrie si sa nu mai rosesc in locul altora. Sa privesc patrunzator in ochii suspiciosi de strain si sa arat de ce sunt eu in stare.

Restul e tacere!

GHEORGHE DINICA - Si daca

restul e tacere....

Gheorghe Dinica - Vagabondul vietii mele

Pentru ce tot zbuciumul vietii asteia, cand altele sunt frumusetile ei? Pentru ce toate ravnele subtiri, cand alta ar trebui sa ne fie hrana ? Pentru ce rautatile, neputintele si urile, cand iubirea ar trebui sa ne fie unicul sens in viata?
Asta vreau sa-mi fie singura consistenta, astia oamenii de mangaiat suflete. Restul...e praf in vant!
Drum bun, maestre!

Vorbeste cu ea

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.

E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Marturia aici: http://www.youtube.com/watch?v=-iTkuBdiDnM&feature=related

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…

Leac pentru suflet exista?

Habar n-am cum functioneaza medicina asta, moderna ori traditionala, si cine face statistici si liste cu medicamente si boli.
Stiu doar sa alerg la sertarul cu buline tamaduitoare daca vreo durere surda imi sfredeleste tamplele ori imi sfaraie nervii din masele. Pot sa-mi las bataile inimii masurate de aparate tot mai mici, dar teribil de istete cand gheare dusmanoase mi se infig in gat, iar banala respiratie devine o povara. Am invatat ca ceaiul putin rasfatat cu lamaie si miere o sa tavaleasca prin praf raceala si-o sa dea cu ea de pereti. Că picioarele ori mainile rupte se aseaza frumos la locul lor cu putina durere si mult ghips sidefos pe care toata lumea simte ca trebuie sa-si lase amprenata colorata, asa ca sa tii minte perioada cumva rigida a existentei tale.
Bunica imi stivuieste an de an in camară plante aromate de tot felul nascute sa lecuiasca orice suferinta. Le ordoneaza in saculeti de panza si le deseneaza etichete care sa-mi faca cu ochiul cand vreo sclifoseala a vietii imi da tarcoale.
Dar nu pricep de ce nimeni pana acum nu s-a gandit sa treaca dorul pe lista unor boli. De ce se cauta remedii fel si fel pentru orice chin, dar nu si pentru zbaterile inimii. De ce pansamente doar pentru trup, nu si pentru suflet?
Si nu inteleg de ce primesc concediu cand imi frige fruntea ori ma zgaltai de frig, cand nu pot manca ori am insomnii, cand vreo masea nabadaioasa imi umfla si desfigureaza chipul, dar nu pot opri activitati insemnate ori marunte pe motiv de dor sincer, curat.
De ce pot lipsi de la serviciu, pot sa fac bai fierbinti si sa ma tolanesc in pat cand trupul mi-e in suferinta, dar trebuie sa ma conduc spre ale mele, sa alerg in colo si-n coace mereu cu zambet pe buze, sa tin discursuri si sa gesticulez ferm, cand dorul imi nauceste mintile, si sufletul?
De ce n-am voie sa mananc inghetata daca am milioane de ace in gat, de ce accept pesmetii ca unica hrana cand inauntrului nu-i arde de nimic, dar trebuie sa inghit departari cu lacrimi in coltul ochilor si nu pot sa ma ascund in fundul pamantului cand nu mi-e a vorbi ori a zambi?
Cand iti izbeşti tâmpla de slăvile nefericirii trufaşe, ar trebui sa nu ai voie sa conduci, sa te prezinti la examene ori sa operezi, sa tii pledoarii sau sa umbli cu substante toxice, asa ca atunci cand trupul ti-e anesteziat de-un medicament util, dar aspru... De ce sa fii scuzat pentru sfarseala trupeasca, pentru paloarea din obraji si moleseala miscarilor, dar nu si pe motiv de foame sufleteasca? De dor.
De ce medicii sunt oricand gata sa-ti insire sfaturi despre ce e bine sa faci pentru sanatatea trupeasca, sa-ti ofere tratamente vindecatoare, dar niciunul nu-si munceste ascutisul mintii sa gaseasca antidotul pentru suflet? De ce nu inventam paturi groase de învelit sufletul înfrigurat si hapuri care sa ne invete sa uitam neputinţa?
Vreau ceaiuri oricât de amare care sa ştie sa ostoiască aleanul. Si dorul. Şi râvnirea.
Da, cineva ar trebui sa treacă dorul pe lista unor boli!

Tarziu de toamna

Era destul de rece afara, ploua marunt si cerul parea sa–si doreasca prabusirea definitiva. Umezeala nesuferita rodea pofticios din oase, dar asta n-o impiedica sa se legene in scaunul mai batran decat ea, cu capul rezemat de spatarul sculptat si picioarele invelite in patura groasa. Zambea straniu departarilor si asta facea sa i se adanceasca mai mult ridurile fruntii, atent sculptate in ani. Privea aiurea si asculta muzica picaturilor cazute pe treptele reci de ciment care redesenau totul sub privirile ei. Avute si neavute, iubiri si neiubiri se-nfasurasera strasnic de sufletul ei si-acum faceau gheaţa sa suiere incet. Sa se sparga.
Maini uriase pareau ca-i deschid, fara voia ei, sertarele inauntrului si scot la lumina ani pe care cu greu ii facuse sa nu mai doara. Si sa nu se mai revolte atat in tample.
Revedea zilele rosii in obraji de emotie si minunile ce nasteau lumi cu fiecare secunda. Mersul brat la brat al sufletelor vesnic flamande. Doua inimi devenite una.Si-apoi haul...

...Vreme lunga si posaca n-a mai vrut sa stie, apoi nimic si n-a putut iesi din paralizia aceea, desi zambea prosteste si toti ar fi jurat ca-i cea mai fericita si impacata fiinta din cate exista. Cu ochii rotunzi si umezi, cauta raspunsuri nu in ceilalti, ci in ea.Cu palmele mari isi acoperea de de zi urechile in care rasunau mereu si mereu aceleasi vorbe carora inca nu le gasise intelesul. Nu le pricepea oranduiala.
Nu-si mai amintea cum reusise sa ajunga la capat, unde gasise forta de a privi mereu inainte, dar noptile cand adormea abia spre dimineata, cu perna facuta ghem, spalata in lacrimi, ii erau vii in minte.
Vreme afurisita, cand manca pe apucate si colinda strazile fara tinta. Zile absurde in care se certa zilnic ca n-a facut mai mult si se ascundea in nimicuri frumos colorate. Cauta maruntisuri sa-si umple orele si secundele libere, muncea pe rupte pentru banutii si libertatea ei, orice doar sa nu se mai gandesca, sa nu mai simta dorul...Si nenorocul. Sfarsea lamentabil de fiecare data, sus, cocoţată, nu pe braţul si sufletul dorit, ci pe pervazul ferestrei, cu piciorele încrucişate si genunchii la piept, urmarind forfota de sambata seara de dincolo de gard...sau masinile care urcau si coborau podul de vizavi...cu gandul aiurea. Cate discutii s-au purtat atunci, cate razboaie s-au dus cu “Vecinul de sus”, cate intrebari au stiut sa se nasca!...Cu ochii siroind in lacrimi, cu mainile inclestate in carnea piciorului, si-a jurat atunci ca nimeni vreodata s-o mai faca sa mai simta atata fericire si atata tristete deopotriva, a jurat sa nu mai lase pe nimeni sa-i poarte de grija, nimeni sa-i cunoasca avantarile si caderile, sa-si amputeze bucata de suflet ce te lasa sa fii cel mai iubit, dar si cel mai singur dintre pamanteni. A jurat atunci sa aiba o iubire asezata, linistita, fara fiori in stomac, dar si fara goluri in suflet...fara urcusuri si cobarasuri...o iubire linistita, ca o mare calma. Sa pună lanţuri inimii, sa împiedice dezastrele ei.
A invatat sa mestesugeasca tot felul de lucruri usor plicticoase si neinteresante, cu incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ...Cu resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamănă teribil de tare cu aia dinainte …
Si-a ridicat treptat cetati de-asediu in juru-i. Nu pentru trup, ci pentru suflet. A evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. A trudit necontenit sa ucida toata rea-vointa si sa rada in nas dispretului. Schiopatand, a facut rugaciuni sa ierte pacatul, stiind ca-i intaia pacatoasa: ea, cea mai rationala femeie a lumii, a cedat in fata teribilei ispite, in fata gandului sinucigas...“ ca se poate”.
A decis intr-o zi sa ridice ziduri, sa puna gratii la ferestre. Si sa-si odihnesca zborul. A invatat sa-si puna pe chip o alta rasuflare si, in liniste, sa-si nasca sufletul, din nou...

Era tarziu de-acum. Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe. Ploaia parca se mai domolise, lasand in urma doar mirosul de pamant reavan si-un aer teribil de patrunzator. Legata fedeles cu propriile chingi, femeia parea sa nu mai respire, dar nici nu-i mai trebuia. Cu ochii inchisi, renastea imagini-portret ale vietii ei. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Cu forte usor domolite, impinse cu calcaiele in podeaua de lemn si se lasa leganata ultima data. Doua degete subtiri aranjara suvita alba de pe frunte, iar ecoul veni din ea ca de pe alta lume: „N-am invatat, nici azi, sa judec cu ochii mintii mele ascutite problemele inimii mele. E tarziu.”

Taxi - Cineva inaintea ta

Taxi - Cineva inaintea ta, 2002
Vezi mai multe video din Muzica