La multi ani!...

Ne nastem intr-o zi si murim intr-alta. Viata, zicea cineva, e calatoria asta intre prima si ultima zi. Dezvoltand ideea, viata e calatoria febrila pe-o sarma subtire, suspendata undeva la inaltime, intre doua punti. Sigur ca nu se putea altfel, calatoria e presarata cu pasi hotarati si dezechilibre, cu zambete si lacrimi scurse, cu coate si impungeri brutale, cu imbratisari calde.
Acum depinde de norocul infundat in buzunarele vietii fiecaruia...poti capata opinci rezistente care sa-ti ajute talpile sa nu primeasca biciuiala rece a sarmei, pudra argintie, sa-ti presari drumul spre dincolo si sa te pazeasca de caderi fatale, baghete magice care sa-ti echilibreze mersul pe sarma, sa fie fara alunecari de-o parte si de alta vietii, cum fac oamenii obisnuiti, plasa asezata sub avantarea ta, gata sa-ti reia caderea, sa te imbratiseze ca sa nu simti duritatea, fruntea zdrobita si genunchii juliti...sau poti fi ca oricare, cu buzunarele goale, iar opincile, plasa, pudra sau bagheta magica sa nu se fi nascut pentru tine, iar inaintarea sa-ti fie mai dorita, asa cu talpile picurand sange pe podele, cu sufletul facut ghem de vesnica instabilitate, de balansul continuu intre fericirea suprema si nenorocul pizmas, si cu permanenta constiinta a caderii...fara plasa, mortala.
Unii inainteaza mereu sprijiniti de ceilalti, ajutati sa mai indrazneasca un pas, sa-si mai permita cand si cand caderea, doar asa, de dragul bratelor care ii vor repune pe sarma, de-acolo de jos din plasa protectoare...
Altii, inainteaza greu cu spatele incarcat de povete, destine, dorinte... se mai apleaca uneori sub sarcina prea grea pentru un trup asa firav, ametesc cand si cand in fata haului imens, li se mai inmoaie din timp in timp genunchii si sansa si viata, dar apoi, ridica povara ca pe un rucsac vechi si ponosit, plin cu cele necesare supravietuirii, o aranjeaza mai bine pe umerii micuti si isi amintesc repede: caderea nu le e permisa... ei sunt atenti, grozavi, isteti. Ei pot. Sunt puternici si destinul care a uitat sa le afunde noroc prin buzunare, a uitat sa strecoare si permisiunea ca macar din cand in cand sa fie si ei neputinciosi, slabi, nevoiasi...macar asa ca sa simta si ei imbratisarea si lacrimile ridicarii...
Viata e o calatorie pe sarma si fara sa stii cand, ajungi la cealalta punte si, inainte de a pasi acolo, mai privesti o data inapoi, prin ani, revezi urcusul, balansul, bujorii din obrajii fericiti, fluturii din stomacul indragostit, ca toata alcatuirea de altfel, ameteala saruturilor, bucuria avantului...greselile si indreptarile.
Nu e ciudat cum toti muribunzi revad si-si amintesc doar frumosul din calatoria asta? Nu e straniu ca unii zambesc impacati cand pasesc dincolo, iar altora le siroiesc lascrimi pe obrajii slabiti de ani si simt apasarea regretului de a nu fi implinit destine?...

Sper ca noul an sa va fie o calatorie calda, ochii sa va scapere scantei de fericire si... sa puteti sa si cadeti cand si cand. Daca bratele care va ridica sunt cele dragi, o sa iubiti mica ezitare. Faceti ca drumul spre puntea cealalta sa fie bland si, la sfarsit, cand veti privi batran inapoi, sa va placa ceea ce vedeti!
La multi ani!

Bilanţ

"Câtă minte ai şi tu, femeie!" zicea adesea bunicul zâmbind în colţul gurii, amuzându-se de tacticile nenumarate şi fanteziste ale bunicii de a ne păstra mereu sub atenta ei supraveghere...
"Armele" ei erau simple pentru cei mari, uluitoare pentru noi, cei 5 pitici mereu pusi pe sotii. Dar bunica avea mereu ac de cojocul nostru. Unul bland, dar ferm.
Prima atractie - o cutie mare, metalica ce purta pe trupu-i dragoni si semne ciudate, adapost pentru zeci de nasturi in culori diferite, mai mari sau mai mici, de plastic ori metalici, impaunati cu stofe pestrite sau piele. Dupa ce rasturna cutia magica, bunica nivela cu palmele-i mari muntele format si-apoi inventa intreceri de sortare sau asortare care ne devorau orele fara sa stim. Si-acum privesc cutia aceia magica cu nostalgie...
O alta imensa bucurie ne producea sacul pantecos din panza alba in care se isi aveau salasul zeci de fasii colorate de stofa, resturi de matasuri, vechi cordoane tarcate, pe care bunica ni-l daruia cand si cand si, mai frumos de-atat, ne "solicita ajutorul" in a potrivi culorile cârpei cu ale atei si ale nasturilor, pentru a da nastere celor mai spectaculoase rochite pentru printesele noastre, papusile... Ore in sir dadeam instructiuni bunicii despre cum am vrea sa fie rochita de vis, iar ea, in timp ce alerga in toate partile cu ale ei, zambea cald, incuviintand docil din cap, pentru ca spre noapte cand noi deja treceam pe taramul celalalt, al viselor cu printi si printese, cu zmei razboinici si cai fermecati, ea se aseza in fata masinii de cusut, baga firul subtire prin urechile acului firav, apasa pedala uriasa de fier si aducea la viata rochitele dorite, visate...Auzeam doar cand si cand, in somnul (linistit pe-atunci) zumzaitul metalic al insectei uriase si zambeam pentru ca stiam ca dimineata vom avea lucrusoarele cerute pentru bunele noastre prietene, papusile, pe care bunica ne invatase sa le iubim si sa le ingrijim , caci sunt aducatoare de noroc si prietenie. Alti copii le suceau mainile la spate, le scoteau capetele "ca sa vada ce au inauntru", ale noastre, insa aveau parte de-o soarta mai buna. Ma rog, pana intr-o zi cand una dintre noi le-a taiat tuturor nasul. "De ce?" a intrebat nedumerita Buna. "Minteau si asa ne-ai spus ca patesc mincinosii"...Da, bunica asezona orice activitate cu povesti, poezii, cantece sau proverbe, iar cea care zapacise mintea de copil fusese una cu « Boierul si Pacala » in care boierul isi primeste pedeapsa – nasul taiat- pentru ca fusese rau si mincinos...Si azi ne amuzam de intamplare cand papusile aliniate ca niste soldatei, cu nasul taiat ce-i drept, inca apara casa bunicilor.
Nicio zi nu era monotona in casa aceea, dimpotriva parca ele se luau la intrecere care sa fie mai spintara, mai vesela ori mai cu zambete buchet. Iar zilele in care deveneam stapane pe un colt de masa unde bunica framanta cozonaci dolofani ori taia fasii delicate de taietei, erau zilele deplinei victorii. Atunci ne simteam « mari », eram ca ea si asta era cel mai frumos cadou. Cu sortulete pe masura noastra in brau (facute, fireste, special tot de ea), cu sucitoare maruntele in mana ( cioplite cu drag de bunicul care vorbea putin, dar ne iubea mult), modelam bucatelele de coca primite de la femeia care nu se supara niciodata cand faina ne pudra binisor fetele, hainele si covoarele ei chiar. Ba mai mult, ne aseza « operele » in tava, langa ale ei si ne promitea premii pentru formele cele mai ciudate...Cum asteptam noi cu ochi rotunzi la geamul cuptorului ca mestereala sa prinda viata, sa creasca burtoasa si oachesa, iar apoi, cand avea sa fie pusa pe masa, bunica sa spuna cu drag « Azi a ta e mai frumoasa ! » Doamne, ce fericire era atunci, ce osanale ii aduceam bucatii staniu impletita, asezata triumfal pe-o farfurie de unde nimeni n-avea voie s-o sustraga, pana intr-o zi cand devenea prea tare ca cineva sa se mai incumete sa-si ostoiasca pofta cu ea ! Atunci venea timpul pentru o alta...creatie !... Premiul era totdeauna ceva pe placul nostru...mai putine linguri de supa, vreo bombonica de « cioco » ori haladuiala prin dulapurile ei unde n-aveam oricand acces.
Banuiesc ca nu e nimic spectaculos in bucatile astea de viata, in bucuria nepotilor de a strapunge paturile bunicilor cu topaiala picioarelor lor, in fericirea lor ca batraneii aceia atat de buni nu interzic asaltul, ci dimpotriva, te tineau de mana sa nu cazi...
Poate nu e nimic iesit din comun in ochii in lacrimi ai bunicului care ne vedea cum crestem frumos, care zambea si indraznea sa viseze ca intr-o zi vom fi …oameni frumosi.
Probabil ca pentru un strain, nu e impresionanta viata aceea plina de povesti, cu oameni gata sa inventeze istorii in serile cu zapada cat casa ori sa ciopleasca jucarii, dar si binele, frumosul, adevarul in trupurile si sufletele noastre. Eu, insa, stiu ca n-as fi fost ce sunt daca zilele acelea ar fi fost altfel. N-as fi stiut acum sa spun povesti, daca nu mi-ar fi fost spuse cu blandete in glas cu mult timp in urma, n-as sti sa citesc in ochii si sufletul cuiva, daca tehnica nu mi-ar fi fost demult insusita... Si acum, de sarbatori, cand am revazut viata din din ochii lor putin obositi de ani, cand am gustat din cozonacul modelat de aceleasi brate atat de dragi, imbatranite acum de vreme, cand am vazut sclipirea din ochii bunicului cand m-a sarutat pe frunte, mi-am amintit ceea ce am stiu mereu : ca asta inseamna iubire. Si viata.
Mi-a trecut, recunosc, prin cap un ghem de intrebari naucitoare... Avem vietile pe care atunci, in anii aceia curati o visam ? Am ales langa noi omul daltuit si visat in noptile acelea indraznete si pure, avem casuta mica, dar cocheta cu muscate purpurii in ferestre, caldura din sufletul celuilalt, sclipirea din ochii lui cand ne are alaturi ? Am invatat sa facem ce ne e drag, asa cum modelam atunci coca docila ori induram cu stoicism totul doar pentru ca viata ne-o cere ? Lasam sa alerge zilele peste noi, asteptam sa treaca viata sau ne zbatem, trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?
Dintr-un spirit, firesc poate, de conservare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asa intrebari ne intersecteaza vietile, sa dam raspunsurile potrivite. Cu zambete ce ar convinge pe oricine, tinem pledoarii despre cat de bine ne merge, ce bine am reusit in profesie, ce casa plina de iubire ne adaposteste destinele.
In noptile de taina, insa, cand suntem numai noi cu viata noastra, cand mastile cad una cate una si nu mai avem pe cine minti frumos, decat pe noi insine... ne pomenim, singuri, pustii, dezbracati de minciuna, cu chipuri hade de zambetele fortate de peste zi si... in fata unor raspunsuri greu de indurat. Reusim sa adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat noi motive de a merge mai departe cu povestile inventate, minciuni proaspete, scuze pentru noi insine, cantece otravite de adormit propria constiinta.
Si ne trezim tarziu, neputinciosi, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei vieti de nesomn si intrebari otravite, de zambete false, unde concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.
N-am sa aleg varianta asta, oricat de frumos poleita ar fi... adevarul, oricat de crud, e totdeauna mai bun decat minciuna. Somnul e mai linistit, iar faţa, cu mai putine riduri in lipsa schimonoselii de peste zi... Am sa inchid ochii si-am sa-mi amintesc de inventiile bunicii...nevinovate si pline de iubire. In fond, da, raspunsul e Iubirea.
Incercati exercitiul si, da, priviti atent in oglinda vietii voastre si vedeti daca va place ce vedeti ! E final de an, nu ? Merita un bilant !...

SO THIS IS CHRISTMAS

Da, e Craciunul...

Fie s-aveti sărbători de poveste, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, dar să mai rămână ceva de dorit si pentru la anul ca să aveţi la ce să vă gândiţi, la ce sa visati...cu ochii inchisi sau deschisi, să trăiti experiente bune si neasteptate, care să mai pună un strop de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar fi usor prafuita!...
Fie să găsiti sub brad in noaptea asta praf de stele, licăriri de fericire în privirile celor pe care ii iubiti si lumină pentru suflete !... La multi ani... celor trecuti, celor prezenti, celor avuti, celor absenti...

Aura Urziceanu-Aproape liniste

Liniste, aici se moare...

Ceturi groase mi-au gaurit intocmeala si-acum se roaga sa le iert. Ploi reci au spalat clipe-n sir viata mea si-acum...Se vor a fi prietene. Ganduri plumbuite mi-au sfarsit spinarea si tremurul mainilor nimic nu l-a ostoit. Piatra cu piatra am cladit zidurile mele. Amagire cu amagire am construit turnul ce acum ma are. Legata fedeles, nu mai respir, dar nici nu-mi mai trebuie. Cu ochii inchisi, renasc imagini-portret ale vietii mele. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Prizoniera propriilor chingi, numar constiincios, cu fiecare bataie de inima, toate firele de nisip pe care le-am sarutat cu talpile fine, toate scoicile pe care le-am vrut inapoi in mare, toti bulgarii pufosi de nea, modelati in oameni de zapada. Smulg fulgi din aripile dorului si ii suflu spre zari. Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum...
Faceti liniste, nu se canta, se doarme...adanc, impietrit, de moarte. Pasiti usor, sa nu-l treziti, abia am reusit sa-l amagesc, sa-i sarut ranile si sa-i fur visele. Cu greu l-am invatat sa uite neputinta... Faceti liniste, va rog...

Beverly Craven - Lost without you

Nu e bine

Nu e bine ca ma ingrijesc mai mult de trup si mai lenes de suflet.
Nu e bine ca nu dorm deajuns si ca in stropul de odihna regizez in mintea mea stranii alcatuiri...
Nu e bine ca-mi ling cu nepasare degetele inmuiate in rutina comoda, potolita, cioplita naiv.
Nu e bine ca las usi zgomotoase sa se-nchida in urma mea si ca tanjesc sa oblojesc cicatricile adanci produse...
Nu e bine ca las minciuni si rautati si otravuri sa-mi murdareasca ceasurile si zilele si viata. Si sufletul.
Nu e bine ca aplic exercitiul asprimii si al severitatii doar in chenarul destinului meu.
Nu e bine ca ma antrenez in spectacole frivole, chinuite, convulsive, dar lipsite de noroc.
Nu e bine ca tac cand vorbele ar trebui sa taie adanc, ca zdrobesc cand ar trebui sa-mi inghit rautatea si marsavia si ura, ca las imaginatia sa zburde fericita pe inaltimi doar de mine stiute cand ar trebui sa ma leg cu lanturi stasnice de copacii ratiunii mele, ca uit ce ar trebui insemnat cu sangele meu in catastiful vietii...si-al mortii.
Nu e bine ca incerc sa rezolv ecuatii de nerezolvat, ca invii morti din morminte sapate de ei insisi, ca ma impac si iert demonii din mine, in loc sa-i sfasii cu dintii.
Nu e bine ca ma despoi de orice ipocrizie, cand razboaiele se poarta si se castiga cu masti...cu armuri groase, cu ascunzisuri, cu iscodiri sau istorii siropoase.
Nu e bine ca dau negrul pe alb, ca daruiesc mai mult decat se poate primi.
Nu e bine ca nu merg la cursuri de tanguire, de descifrare a alchimiei destinelor... a iubirilor si a neiubirilor.
Nu e bine ca aman esentialul pe bani putini, dar sclipitori...
Nu e bine... am analizat...baletul meu pe sarma etalat zilnic cu toleranta bolnavicioasa.
E bine, insa ca am suflet sa vad asta...

Azi mi-am vazut orasul…pe lumina

La pas, nu-l mai vazusem de mult...

Nevoia de a face oaresce analize medicale, m-a facut sa raman azi acasa. Tare ciudat a fost sa vad orasul in forfota lui de-acum stiuta de sarbatori, ziua-miaza mare, vorba marelui sugubat. Ma uitam la oameni si cladiri cum se uita pruncii la hipopotamul de la zoo...wooow, uite ce a mai aparut aici... Ce staniu mi se parea sa umblu pe strazi cu soarele alaturi !

Duduia de la receptia clinicii unde aveam sa ajung, m-a interpelat imediat ce-am intrat : « Dvs ? » Inghetata de gerul de-afara, cu mana in soldul dureros, ii raspund ce vant ma aduce pe-acolo. Nu mai m-a mirat lipsa ei de considerare... « Aveti bon ? De-ala mic de la medicu’ de familie. » « N-am » « Aaaa, pai atunci poftiti dvs la usa astalalta, unde tre’ sa platiti. »

Mda, fac analiza, platesc bombanind in gand medicul de familie unde trebuie sa stai cu orele sa iei o biata trimitere sau sa te ploconesti simtitor daca vrei sa iei fata babutelor de la usa sau sa suni tu binisor inainte cu multe zile ...ca « d-na, e plecata, are sedinte pe la ploiesti » Superb !... In fine, rezolv si plec nu inainte de a afla ca rezultatele vin in 5 zile « lucratoare d’nsoara, ca doar nu sunteti singura care vrea repede ! » Ma rog, i-as fi zis ca-s doamna de ceva vreme, dar am decis sa nu-i curm autoritatea si asa fragila, de-acolo din fata pacientilor care numai de tavna ei n-aveau chef. Ies si respir aerul rece si fara sa-mi dau seama de ce, zambesc... Desenez semicercuri largi pe chipul meu...Ma simt de parca am scapat acum dintr-o strasnica stransoare si in sfarsit pot sa respir sanatos. Si respir... imi muncesc voiniceste pieptul sa primesc cat mai mult!...
Ce ciudat, in ritmul ametitor al intamplarilor mele, uitasem cum e acasa...in oras...pe lumina. Sa vezi oameni care te saluta si-si vad de ale lor nedumeriti si ei sa te afle hai-hui pe strazi la ora aceea, sa tii isonul tocurilor tale pe cimentul trotoarelor, sa mergi – stranie bucurie, poate, dar de-o vreme incoace, picioarele mele stiu doar cum se penduleaza intre frana-ambreaj si acceleratie si mai putin balansul stang-drept-stangul... sau viceversa...
Desi urechile imi devenisera rosii si dureroase, desi nu eram deloc in cea mai buna forma, nu m-am putut opri din mers, din privitul pofticios...chipuri, oameni, vieti.

Unde ne duce alergarea asta ? Ne grabim zilnic spre ceva nestiut, banuit mai bun, dorit cu indarjire, dar care robotizeaza, impietreste inimi, perverteste minti, coloreaza limbaj, amorteste genunchii. Secatuieste de viata, extirpa bunatatea si zambetele de pe chip. Indarjeste. Inclesteaza. Atrofiaza. Ucide.

Vreau taria de a ma opri la timp ! Stiu ca merit mai mult...

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor. Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.


Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti.

Queen - The Great Pretender

Cel mai mare farsor al vietii mele

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…

Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…

Cruciadele vietii mele

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...

Fir de poveste

Noaptea isi lasa usor cortina peste oras. A cazut prima zapada...Stiu ca maine soarele o va topi, dar azi albul asta imi dilata pupilele...Inauntru miroase a scortisoara si-a mere coapte. E placut. O sa-mi fac un ceai de coacaze si-o sa-l rasfat cu putina miere. Pe el si pe mine.
Ce copil am fost!...
Ochii stinsi mai au puterea sa mai planga... cu lacrimi intre colturile pleoapelor cazute...Umerii coboara istoviti. Priveste in sufletul ei, dar nu desluseste nimic palpabil in marele gol...O sa invat si lectia asta...e ca atunci cand te-nveti sa bei cafeaua fara zahar, sa dormi fara sa visezi si sa te lasi iubita fara sa iubesti...
Cu mainile ce poftesc mângâiere desenează forme ciudate pe geamul aburit. Gandurile-mi iţi pipaie faţa neincetat...te compune si te descumpune deznadajduit.
Mainile scriu...scriu neincetat povestea...povestea care te descrie... povestea care ma consuma...si pe masura ce scriu, tot trupul pare ca se desira... ca un pulover vechi, ţesut din fir de poveste... cu printi si printese, cu inceput, dar mai ales... cu sfarsit.

CHRIS ISAAK - Life will go on...

Pe mine, ma, m

Am obosit ! Da ! Si-am hotarat : vreau vacanta! De la scoala si din agitatia vietii mele!
Vreau mult somn si timp sa fac tot ce imi dicteaza creierul si sufletul. Vreau carti multe pe care sa le asortez cu starile mele, dar si cu o cafea fierbinte cu lapte si miere. Cu biscuiti tolaniti in castronele vesele si patura trasa peste genunchi. Vreau randuri care sa ma adanceasca in ganduri si sa ma rupa brutal, dar definitiv de exterior.
E adevarat simti oaresce satisfactie cand realizezi ca si azi ai dumirit mintile fragede ale copiilor, ca ai netezit ridurile de pe fruntile lor incruntate, ca i-ai ajutat sa iasa la lumina. E placut sentimentul trait cand vezi ca au facut ordine in prea multele feluri de cuvinte sau de propozitii dintr-o fraza, ca pricep scheme complicate si ca apoi, cu ochi mari si senini, afirma incantati....
« Ahaaa, acum intelegem ca principala e propozitia aia mare si puternica, stapana tuturor, pe cand subordonata, de vreme ce e subordonata...trebuie musai sa stea smerita sub papucul celei dintai » Da, recunosc, e fascinant si sunt si zile de-astea cand iti vine sa-ti strigi bucuria pe strazi !
Dar acum, am obosit. Si ma gandeam ca din 24 cate ore are ziua...12 sunt pe drum si 8 le dorm ca sa fac fata. Ce-mi mai ramane dintr-o zi ? 4 ore in care alerg asa bezmetica dintr-o parte in alta incercand sa lungesc timpul, incat cad rapusa mereu. E clar, am nevoie de o viata normala...de timp sa-mi rontai paginile cartii in tihna, sa-mi lipesc toate scoicile adunate in ani de plimbari pe ghivece modelate cu mana mea si-apoi, sa plantez muscate inflacarate pentru ferestrele casutei din visele mele.
Am nevoie de timp cu mine...sa ne sfatuim, sa ne certam, sa tragem concluzii. E un exercitiu care imi lipseste si pe care il practicam candva...
N-am voie sa devin un robot ! N-am dreptul sa-mi calc in picioare sufletul ! Si-am sa ma opresc. Am sa trag aer in piept, am sa adun lacrimi cu mana si-am sa merg inainte...privind mai atent la mine...

Parfum de rai

Cum la meteo au anuntat ca ultima zi frumoasa de toamna pe cea de azi, m-am inarmat cu aparatul foto, fularul la gat, sapca pe cap si zambete pe chip si-am iesit la plimbare. Nu foarte departe de Campina, mai sus de Breaza mai exact, undeva in stanga DN1-ului, e un satuc rupt parca de restul lumii : Talea. Nu stiu daca numele spune ceva, e oricum mai putin cunoscut decat Cornu, Telega sau Brebu unde e deja plin de fite si fitosi care si-au ridicat o viluta...asa cum i-a lasat imaginatia sau zgarcenia s-o faca ( Asta e o alta discutie, despre cum cei grosi la buzunar sunt subtiri la obraz si habar n-au ce inseamna de fapt ideea de casa pe pamant , iar cei care viseaza casute mici si cochete, cu muscate la ferestre, impart inca intimitatea cu vecinul de sus sau de jos). Revin la satucul unde m-am ascuns cateva ore si-am respirat linistea cu toti porii mei. Cald afara, aproape nefiresc pentru o zi de sfarsit de noiembrie si multa pace in jur. Era atata tihna si asezare in locul acela, incat ma simteam cumva vinovata de fosnetul pe care il scoteau pasii mei prin covorul de frunze de-acum moarte ! Cateva batranele sporovaiau soptit pe drumul de intoarcere de la biserica, un cioban ce-si strunea mioarele departe de drum...nimic grav, nimic ostil sau ostentativ. Fara zorzoane de prost gust. Padurea era inca vie...zada facea ape in urcusul meu spre varful dealurilor, devenind cand galbuie ca puful, cand rosie ca focul. As fi ramas acolo poate, daca hamaitul unui dulau nu mi-ar fi dat de veste ca locul meu nu-i acolo. Ca am venit, mi-au acceptat curiozitatea si bucuria savurarii parfumului de rai, dar e timpul sa-mi vad de drumul spre lumea mea...
Cu dragostea de mana, am haladuit o secunda prin gradina raiului ! Iata !

Horatiu Malaele - Sunt un orb

In groapa Marianelor

Ochii mari sa-i casc asa...
si sa-i tin cu mana bine
sunt un orb in fata ta
care uite vezi prin mine
ce e rau si ce e bine...

Seara, intuneric, parca dincolo de geamuri nu mai e nimic, si-mi place sa-mi inchipui ca sunt undeva, pe fundul oceanului, in groapa Marianelor, intr-o mica bula de aer in mijlocul nimicului, singura cu tine, scriindu-ti ca si cum mi-as scrie mie insami...In groapa mea e liniste si intuneric, ziceam... si nimeni nu bate in peretele subtire...probabil de teama sa nu-l sfarseasca pe vecie.
Iar nu stiu cand a trecut ziua asta, invarteli, suceli, intrebari si raspunsuri si ceva dorinta de izbavirea de toate nimicurile care ne umplu zilele cu actiuni usor inutile si cu sensuri pe care numai noi le stim, ca sa nu spun ca toata ziua facem si desfacem lucruri pe care era atat de usor sa le facem bine de la inceput, daca cineva ar fi gandit inainte sa purceada la treaba ... In fine...
E tarziu, si incep sa ma trasform in femeia-dinozaur, care in loc sa prefere farmecul usor rapanos si pauper al lumii zgomotoase de deasupra, viseaza la nopti cu stele si lumi cu zei binevoitori si cam prostuti, care stiu sa faca lucruri interesante, si care pot fi imbunati si cumparati cu zambete si gropite in obraji...si ma gandeam ca de fapt traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun, vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele da' stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan ... Este ?!...
Hai, scrie-mi, despre aroma cafelei tale de dimineata, despre noptile si zilele tale, despre florile daruite sau pe care ai vrea sa le daruiesti si despre vreme si carti si lucruri si oameni. Despre labirintul sufletului tau. Si despre cum se va iesi la lumina.
Ciocane-mi in perete si-n suflet si hai sa vorbim despre cum am invatat sa dormim linistiti in arena unui circ, cu animale si spectatori si urale, cu acrobati si oameni de serviciu, cu decoruri si cu mizeria din tarcul elefantului ...Eu promit sa spun tot si sa ma predau...Definitiv si fara scapare.
Si maine-i o zi...
si ziua din tine
frumos va zambi
sperantei din mine!...

ENYA - MAY IT BE...

Somn usor...

Vocea ta inca imi suna in ganduri. Abia am inchis telefonul si dorul ma face sa ma mut din nou in lumea mea, in tara mea...de sus.
Ma tot uit imprejur, nadajduind bolnav, dar nu reusesc sa-ti intalnesc ochii. Ma gandesc ca cine stie ce treburi plicticoase te-or tine pe loc, in tara de jos, desi ai vrea sa zbori acum cu mine mult mai sus. Si mult mai departe. Si ma decid sa te caut acolo unde nu dispari niciodata : in mintea mea. In sufletul care tanjeste avid.
Deschid usa incet, cu discretie. Poate dormi si nu vreau sa te trezesc. Tu stii sa dormi atat de frumos...
Aveam dreptate, dormi si nu pot sa nu-ti privesc chipul care acum pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Cu mainile inerte, aruncate pe perna pare ca imbratisezi. Putinul si necuprinsul. Sunt inca atasate de tine sau sunt doar semne de aducere-aminte ?...Ma strecor langa tine si-mi lipesc talpile inca reci de trupul fierbinte. Tresari usor, desenezi scantei pe perna si-ti vezi de visele tale. Ma retrag usor, n-as vrea pentru nimic in lume sa-ti distrug puntea spre bine...si raman muta sa contemplu suvitele rebele de pe frunte. Cu degete timide, dar pofticioase le astampar jocul…si sa ma intreb ce lumi oi vizita tu acum. Ceva din adancul meu imi spune ca te stiu si te simt, te pot si te am, dinainte chiar de-a te gusta, de-a te vedea... si chiar inainte de-a te auzi... Te-am dorit dincolo de simturile mele... a fost asa... trans-senzorial... bizara, dar firesca aceasta simetrie nebuna...bucati lipsa, bucati avute... Epuizati de vrut si visat, ne zvacnim dureros...Ne adormim ingemanati intors... in aceasta simetrie nebuna...
Cu fruntea plecata de ganduri, ma intorc in lumea celor de jos...dar o sa revin aici mereu in lumea noastra, de sus, ca sa-ti veghez abisurile si inaltimile, sa-ti domolesc brazdele subtiri de sub ochi si suvitele de par, ca sa-ti sarut visele...pe frunte.
Somn usor !

"Marea iubire a lui Sebastian"

Noapte friguroasa de noiembrie. Aburi grosi ies din sufletele infirbantate de iubiri avute. Si pierdute. Retraite acum prin ochii lor, ale fiintelor firave de pe scena. Da, am avut in seara asta o intalnire de taina. Nu spuneti, va rog, nimanui, dar am fost sa ma vad cu Sebastian. Cum care?!Mihail... steaua fara nume si jocul de-a vacanta. S-a incapatanat sa mi-o prezinte pe Leni Caler si in delicatetea si nobletea lui, sa-mi spuna ca, desi frivola, orgolioasa si nepriceputa in ale iubirii, era "superba...". I-am privit jocul pe scena, l-am lasat sa se amageasca si i-am zambit intruna tamp. Stiam despre ce vorbeste. "Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..." Si-a aprins o tigara, a schimbat pe Mozart cu Nat King Cole si mi-a zis sa bem un vin vechi, asa, pana uitam ca maine trebuie s-o luam de la capat. Si ca asteapta sa se sfarseasca razboiul... "si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta." Il priveam si ma intrebam fara curajul de-a-mi rosti gandurile, despre ce razboi vorbeste omul asta din fata mea?! Si de ce mi se pare atat de clar ca am luptat si eu pe frontul asta?! Ca lupt...
Leni zambea si ea vazandu-l si ii spunea intruna ca-i copil, ca e naiv si ca e prea complicat ca sa-l intaleaga, ea, care e atat de simpla... As fi vrut s-o scutur zdravan si sa-i deschid ochii, sa vada ce om teribil o iubeste si-ar da lumea toata pentru ea. S-o fac sa priceapa ca e acum sau niciodata. Ca o sa sfarseasca singura, desi adulata de toti din jur, trista si neiubita. Glasul meu insa nu trecea dincolo de linistea ascutita din jur. Si gesturile mele, ramaneau acolo, inchise ermetic in sufletul care se zvarcolea in neputinta acum.
El, insa a inteles intentia mea. A suras sfasietor si-a concis:"Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".
Am inteles. Am acceptat ca exista razboaie pe care le pierzi. Am lasat lacrimile sa danseze pe obrajii truditi. Mi-am infasurat trupul de-acum resemnat in haina groasa, am invartit fularul la gat si-am iesit. Era destul. Mai multa poveste n-am putut. Era destula realitate cat s-o striveasca.
I-am lasat in sala goala sa-si culeaga nostalgiile din par...sa le-mpleteasca si sa le arunce departe, ca nimeni vreodata sa le mai simta gustul ori parfumul...


PS : Intalnire stabilita de doamna Rodica Mandache si de Marius Manole, inspirati de jurnalul actritei Leni Caler, "marea iubire a lui Sebastian"...

Roxette - milk and toast and honey

Cu mustatile pline de lapte...

Oo, da, e tare toamna afara! Ma dor ochii de plumburiul cerului. Cred c-o sa ploua sau poate direct o sa ninga! Ceata asta nu pare sa aduca nimic bun. E derunta, nu schimba realitatea, dar te impiedica ca vezi clar.
Dar sunt acasaa...si inca ma pot bucura de ceasca cu cafea fierbinte si de patul cald. E o dimineata din aia calma si usor blegoasa cand inca mai ai vreme sa-ti ascunzi nasul sub plapuma fiebinte pana se prajeste painea si laptele se incalzeste...si el lenes, in ibric. Poti sa-ti intinzi picioarele pana ajungi in partea cealalta a patului cu cersaf de acum rece, sa motanesti inca putin in satinul lucios al asternutului.
Da, e dimineata ce-mi place.
As mai putea adauga ceva ingrediente ca reteta sa fie completa, dar painea a sarit cat colo din prajitor, iar laptele scoate sunete sfasietoare. Va sarut cu mustatile pline de lapte! :)

Yes We Can.

“Change has come to America”
Primul afro-american la Casa Alba ! Si asta la numai 50 de ani distanta de dispute pentru emanciparea lor ! Uimitoare realizarea unui minoritar ( daca ne gandim ca ei resprezinta doar 11% din populatia SUA). Sa mai indrazneasca cineva sa spuna ca visul american e doar marketing, imagine, promovare. Azi ni s-a aratat ca visul poate deveni realitate.
Da, se poate cand vrei. Omului i-e dat sa poata orice.
Luati de cititi ce zice omul si...luati aminte, voi care aveti urechi de auzit si ...minte de folosit :

"This is our chance to answer that call. This is our moment. This is our time to reclaim the American Dream and reaffirm that fundamental truth - that out of many, we are one; that while we breathe, we hope, and where we are met with cynicism, and doubt, and those who tell us that we can't, we will respond with that timeless creed that sums up the spirit of a people: Yes We Can. "

Interviu unor lor oarecare

Lor : De ce ?
Ea : Pentru ca poate sa incalzeasca palmele fara sa-mi atinga macar degetele reci.
Pentru ca poate sa fie aici chiar cand e acolo.
Pentru cum i se misca aproape imperceptibil sprancenele si buzele cand se preface neatent, dar e mereu la panda.
Pentru cum se intristeaza brusc si ofteaza prelung de parca intreg Universul ar muri curand.
Pentru cum demonteaza vise si apoi zambeste complice lipindu-le la loc, vinovat, desigur, de piesele ramase in plus.
Pentru ca e stangaci, absurd, ireparabil si irepetabil, putin tacut, uneori uituc si nebarbierit, neterminat, neinceput...
Pentru ca poarta valuri mari ca femeile Islamului, nu pe chip, ci pe suflet si asa se simte la adapost.

El : Pentru ca exista.

Ce nu stie ea : ca zilele lui incep cu buna -dimineata pe buze, ca noptile lui sunt bune doar dupa ce sunt si pentru ea.

Ce nu stie el : ca valul care-i acopera sufletul, nu-i val, ci sufletul ei.

Lor : Cui i s-a facut mai frica, cine-a fugit mai sprinten ? Cine a iesit putin din iubire ?
Ei : Hmm, din nou sincronizare perfecta (ascutindu-si iubirea in ochii celuilalt) : amandoi...sau niciunul... Si sa mai spuna cineva ca nu exista suflete pereche...

Delerium - fallen

Tariile inaltimilor

Ploua de-aseara si poate ploaia asta molcoma, dar rece o sa spele orasul asta de pacate. Asa ca Maria- Magdalena picioarele lui Isus. Smerita si insetata de curatare.

Vorbeam zile trecute la scoala despre emotiile de toamna, despre iubite ca proiectii imaginare si despre gustul dulce-amarui al dragostei. M-au lasat sa-mi expun pofticios ideile si sa fac gesturi ample, apoi cu ochi rotunzi si glasuri aproape sterse de emotia indraznelii, omuletii aceia din fata mea, pe care ii credeam atat de neatinsi de briza sensibilului si-atat de infipti in pojghita prezentului, au intrebat: "Chiar si tu ai simtit asta? Ai zburat pana foarte sus si te-ai izbit apoi cu tampla de pamant? Ai simtit gustul amestecat al iubirii?" Cu zambet mai sters decat glasul lor dinainte, m-am gandit o secunda ce sa raspund. Sa raman profesorul de pe piedestal care e aproape neom si la care nici nu gandesti sa ajungi sau sa fiu muritorul de rand care iubeste si spera, care se-nalta si cade?
Macar pentru o clipa, am dat nemurirea pe sinceritate. Si-am raspuns. "Da. Ca orice om de rand, am simtit tot din ce e omenesc a simti. Iubire si neiubire. Miere si pelin. Am vorbit si-am inecat cuvinte in mare. Si eu am tacut mult".
Cu obrajii in palme, priveau aratarea din fata lor care nu mai era doamna de romana, ci doar Dana dezvelita de prejudecati si idei preconcepute, o fiinta care parea in sfarsit de-a lor prin simplu fapt ca le raspundea la o intrebare la fel de simpla - gest care dintr-o data o facea ...umana. Ar fi ramas asa in ascultare multa vreme, daca profesorul din mine n-ar fi scuturat sanatos capul si n-ar fi iesit brusc la suprafata si, cu acelasi zambet, nu le-ar fi desprins privirile de pe chipul sau.

M-am gandit dupa aceea cum e mai sanatos pentru cuget si simtire... sa te arati compus si tu din carne si oase, din iubiri si amagiri, tarii si neputinte sau sa ramai acolo sus, de neatins, de neavut, mereu frumos, mereu trufas?...
De data asta am ales smerenia si dezvelirea de orice semetie... si-am zis ca daca privesc macar o data de jos, o sa degust mai sincer avantarile. Si tariile inaltimilor.

Dixit

Da, cu siguranta ca prietenul alean are dreptate...mesajul sau (integral mai jos la comentarii) ma urecheaza ca pentru o secunda am scapat din vedere esenta...Iubirea [...] se impartaseste. Ea nu se vrea cersita. Niciodata ! Daca unii doresc sa castige iubirea cersind-o de la altii, ar fi mai bine sa renunte...daca nu exista iubire impartasita reciproc, totul este in van. A cersi dragostea cuiva este un semn de slabiciune, caci dragostea nu se vrea capatata cu forta.
Da, stiam cu certitudine asta, insa mi s-a intamplat si mie sa tanjesc. Sa ma dau de ceasul vietii si al mortii doar ca sa primesc...firimituri. Sa accept cu buna stiinta pangarirea sufletului deja ciuruit de amagiri si brume de-adevar, sa indes voiniceste iubirile mintite in cotloanele intunecate ale inimii, sa simt gustul intepator, ruginit...de moarte. Am incrustat in mine rani adanci cand oameni pretuiti cu adevarat n-au priceput o iota din zvarcolirea mea.
Trezita la realitate, insa stiu ca iubirea inseamna sa renunti cu adevarat la tine pentru altul, sa admiti ca nevoile semenului sunt mai importante decat cele proprii, sa lasi ca sufletul sa invinga ratiunea.

Va las, apa se agita in ibricul de pe foc. Ierburile aromatice primite cu zile in urma astepta cuminti sa-mi incalzeasca simturile si interiorul. Asta-seara prefer aromele de scortisoara si ghimbir. Stati linistiti, mi-e bine si raceala a trecut, dar vreau relaxarea totala...acostez la tarm...ca o corabie obosita de marile agitate...Si mai am o singura dorinta...sa invat sa adaug viata anilor, nu doar ani vietii, pentru ca simt ca...devine tarziu...

Am aflat povestea...

...cersetorului cu mana intinsa la masa bogatului care, in marinimia sa, arunca din timp in timp praf de vise peste vietile nefericitului flamand...nu, nu din dragoste. Nu e tandretea pentru cel iubit. E alimentarea orgoliului ca poti pansa ranile provocate de propriile taisuri ale neputintelor. E obisnuinta de a-l avea acolo, la picioare, dar undeva aproape...mereu aproape...teama de a nu muri de foame sau, mai grav, de a nu pleca sa cerseasca la alta masa...
Trist.
A vorbit, dar n-a plans. Mi-a desenat cu grimase amare abisurile sufletului sau. Dar n-a plans. Mi-a picurat modestie peste trufia mea, dar n-a stiut sa planga. A ramas drept, desi mana si ochii si avantu-i tremurau ...ca amintire a mainii intinse. Dar n-a plans...
Foarte trist.
Mi-a vorbit despre iertare si despre iubirea care nu stie uitarea si ura. Dar n-a plans.

...cu trupul in genunchi si cu mana intinsa...am cersit un strop din iubirea creata in ziua dintai...
Atat.

Natasha St. Pierre Patrick Bruel - Je t\'aime

Cadoul cel mai de pret - iubirea

Nu incape discutie, nu exista urma de-ndoiala…primavara imi incanta vazul si-mi da aripi, vara imi spala amagirile cu spuma marii si ma ascunde apoi in adanduri de uitare, iarna imi croieste drum prin troienele vietii si ma asaza apoi batraneste la gura sobei, dar toamna…eii, toamna sunt eu. E prelungirea mea, sunt parte din blandetea ei... Anotimpul asta ploios ce ma impinge obsesiv sa ordonez in camara sufletului amintiri de peste vara, sa fac provizii iluzorii pentru iarna marii mele treceri…imi curge prin vene prin toate anotimpurile...
Valurile de galben si rosu amestecate suav cu inca verdele crud de Marele Maestru, linistea, bruma de melancolie... stropi reci de ploaie sarutati pe fuga si parca vinovat de raze razlete de soare, miros de mere coapte si castane aburinde, parfum de tamaios si coarna... pamant reavan resemnat sub apasarea trupului meu ce asista cu zambet amarui la funerariile miilor de frunze care-si anunta din vreme, prin nuante, moartea...toate sunt sunt fragmente decupate din puzzle-ul fiintei mele.. Iubesc lentoarea asta, amortirea in care intra alcatuirea mea si calatoria prin anotimpul Fetilor-Frumosi ce-mi pastreaza sufletul mereu proaspat…


Sambata mi s-a oferit calatoria asta, mi s-a aranjat intalnirea cu ...toamna sufletului meu...si mi s-a dat cel mai frumos cadou : o lectie de viata.
Mi s-a reamintit ceva ce fusese mereu ascuns undeva in strafundurile sufletului meu…
...nimic nu poate fi mai presus decat sa renunti la tot ce tie acum si aici iti trebuie si-ti place, pentru bucuria si zambetul din ochii celuilalt. Niciun cadou nu putea fi mai pretios decat desfatarea eului cand a simtit placerea semenilor de a fi...alaturi. Si au fost...fiinte care deja ciocaneau nerabdatoare in burtici de mamici fericite, pui de oameni purtati de colo-colo in cosulete facute parca pentru papusi, omuleti obositi de agitatia din jur, dar fericiti in ochisorii si zambetul lor...mamici si tatici fericiti sa fie cu tine, dar ingrijorati de farama lor lasata, nu acasa, ci in spital...oameni care au batut kilometri doar ca sa fie o ora alaturi pentr ca apoi sa zboare alti km la treburile lor...
Nu stiu sa desenez mai bine harta senzatiilor mele din acea seara magica in care ketie Melua a insotit pana spre dimineata gandurile mele duse departe si zambetele dulci-amarui …doar cei care au fost acolo si au inchinat …mie si noua tuturor impreuna…un pahar de vorba si de licoare magica din tamaios si coarna, cum ziceam... stiu despre ce vorbesc, pentru ca doar cei prezenti au vrut sa vada obrajii mei imbujorati de fericire si sa auda bataile inimii mele, chiar daca buzele n-au innodat multe cuvinte.
Am suras poate sters, n-am multumit poate de-ajuns, dar am inteles ca atunci cand sufletul dicteaza ceva mintii, nu exista imposibil, nici obstacole de netrecut. Am admis atunci ca iubirea...sub orice forma sau din orice directie ar veni ea, e facatoare de minuni...distruge neputinte si aduce oameni impreuna. Cu o conditie : sa existe !

Asteptare

Am impresia ca am pierdut. Nimic concret si totusi ceva esential. Ca ceva ma desparte definitiv de restul lucrurilor si daca desenez starea asta in putine cuvinte, e pentru ca altfel, totul ar deveni mult prea real in mintea mea. Asa, inca mai pot spune "va trece" si pot sa ma asez si sa astept...Ce oare?!

Cat timp...

...putem trai fara confirmari? Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa facem pe cineva sa astepte? Sau sa asteptam ? O zi? Un an? Toata viata? Daca e adevarat ca atunci cand murim regretam mai mult ce nu am spus, decat ce-am spus, mai mult ce n-am facut decat ce-am facut, atunci de ce ne purtam ca si cum am fi nemuritori? Cat timp trebuie sa impletim povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul dorit sa fii vlaguit de la atata asteptare? E mereu de dorit o viata de asteptare emotionata mai degraba decat o viata de certitudine molcoma?...
Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp ne umple durerea? Dar regretul? Cand ai constiinta esecului?
Si cat timp ne imaginam ca daca vrem, nu o sa ne gandim la asta?...
Ascunsa dupa perdeaua ferestrei mele privesc dansul nebunesc al frunzelor pe trotuar. E toamna, nu mai e niciun dubiu. Soarele e tot mai neputincios in lupta cu plapuma pufoasa de nori. Strazile-s pustii. Linistea imi tiuie in timpane...mi-e dor...

Utopii...

Desi fac zilnic eforturi, nu ma pot regasi in multitudinea de impresii si figuri de un penibil absolut si, mai ales, nesfarsit de primprejur.
As fi vrut sa fac o disertatie despre oamenii de azi, sa povestesc dupa mintea mea ce ma amuza mai tare: pinguinii care isi lustruiesc ceasul cu camasa si il tin in lumina sau fetele cu vuitton-ul plin cu redbull luat de la benzinarie, plangaciosii care iar cheltuie si la despartire sunt doar pupati pe obraz sau mofturoasele care sunt din nou nevoite sa plece pe jos acasa, corporatistii care trimit de pe blackberry mailuri la bursa din Tokyo, "superbele” de prin "firme mari" (creatoare si distrugatoare de destine subordonate, dar slugi umile in fata sefilor mari) care spalate la creier fiind, ajung sa se creada indispensabile sau dj-ul din cluburile de fite care vorbeste doar engleza, ceea ce e normal daca esti born in ferentari si oricum, in incheiere, de departe cei mai comici sunt mascaricii cu toate caracteristicile de barbat bine (brunet tiganos, un pic gorila, cunoscut ca smecher atat in tara, cat si peste hotare, cu discurs monosilabic si multa mimica) ce pleaca dimineata cu cayenne-ul de-acasa si cu capul scos pe geam, in parcare, incearca sa agate ceva amarate care se baga cate cinci intr-un taxi... ori care la semafor accelereaza nervos, doar-doar cineva remarca “bijuteria” ce-o poseda…si valoarea omului, normal… Doamne, te lasa nervii !
Nu e greu sa sesizezi diversitatea de ridicol, trebuie doar sa iesi din casa si sa faci ochii mari…si urechile mici...
Sa mai spun despre domnitele care viseaza la diamante si perle, case cu piscine si masini cat mai mari...convinse, desigur ca le merita?! Ori despre mutritele lor mofturoase, cu buzite rasfrante cand vacanta e doar la Herculane, pe cand ele visasera tot anul la exoticul Bali unde si-ar fi putut undui mai bine soldurile fine si expune achizitiile de la Gucci, daruite, fireste de acelasi El teribil de…indragostit?...
Uneori am impresia ca am aterizat, fortat, intr-o lume complet straina de la care am exagerate pretentii. Utopice. Ca si de la oamenii ei.
Hmm, teribil de talentati suntem la utilizarea mobilelor sofisticate, la degustarea fructelor interzise sau la pastrarea “bazatilor” aproape de noi, pentru confortul propriu, dar nici n-avem habar cum e sa ne tinem de mana, fara sa spunem nimic. Fara sa facem liste lungi cu dorinte de-mplinit, sa simtim incotro alerga sufletul celui drag. Si sa fim alaturi.
Cum ziceam, utopii…
...fetelor, puneti mana repejor de trusa de machiaj, dati fuga la coafor si, mai ales la sala si-apoi, musai la o cafenea in Dorobanti…ca sa-l gasiti. Ma rog, ordinea e aleatorie. Sa spun si mai departe, ei, hai ca doar sunteti fete mari, ce naiba, gasiti voi reteta magica de a-l avea si mai ales de a-l pastra, cuvintele potrivite de a santaja si gesturile teribile care naucesc si-un elefant, dar un barbat pierdut de farmecul vostru irezistibil...
Iar voi, dragii mei masculi irezistibili, stiti deja cat de usor e sa le-aveti pe toate...ati invatat asa de repede cum sa va fie bine si-acasa si-n afara ei, incat nu pot decat sa ridic respectuos palaria…si sa merg mai departe!...
Hai, pe curand…

TAXI - Cineva, inaintea ta

Zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

Noaptea deasa brodeaza himere la fereastra mea. In linistea ascutita din jur se aude doar aprinderea chibritului meu. Nu vreau sa fumez, desi am auzit ca asta ar linisti spiritele - de-ar fi asa usor, am fi toti impacati cu noi insine, pentru ca am fi niste fumatori inraiti - vreau doar sa vad scurgerea luminii prin tutunul uscat. Naiva, nu stie ca in arderea ei vijelioasa se apropie tot mai mult de moarte!- mi-am zis urmarind victoria scrumului asupra existentei.
Ies afara sa ma infrupt pofticioasa din aerul devenit rece. Cu capul lasat pe spate, ucid balauri monstruosi de pe cer si indrug cuvinte alambicate pentru atragerea norocului. O stea cazatoare lumineaza o clipa cerul intunecat. Moare cineva sau e timpul sa-mi pun o dorinta?
Pe drum doar doua femei matura alene trotuarul. Cu coatele sprijinite de marginea balconului le privesc miscarile lenese ce produc sunete sfasietoare. Le vad departandu-se si luad cu ele si ultima farama de viata. Primii stropi de ploaie vin ca o binecuvantare, gata sa stinga obrajii fierbinti.
Ma retrag inauntru lasand vantul sa se razboiasca cu perdeaua subtire. Guri uriase par sa inghita camera cu totul. De m-ar inghiti si pe mine, ca pe Iona, pestele, si m-ar duce in intunericul fara fund...
Ghemuita in fotoliul prea mic pentru un gol atat de mare, ascult linistea noptii. Inchid ochii si ridic in jurul meu tarcuri din sarma ghimpata. Intre o cruzime care te lasa sa mori incet si una care te omoara, ce aleg?... ce alegere nedreapta !...
Demoni hidosi dinauntrul meu vorbesc pe voci diferite si nu mai stiu pe care sa-l ascult. Vulturi flamanzi dau tarcoale sufletului sangerand. Vreau sa ridic piatra si sa arunc. Inteleg ca sunt prima vinovata si las mana sa cada. Si gandul uitat.
Inteleg cu greu, spre dimineata, cum e cu avantajul de a suferi singur. Dar chiar şi atunci când crezi că eşti singur, nu eşti, pentru că nu eşti tu cel care poartă gândurile, ci ele pe tine… Da, Ciorane, ai dreptate!...
Si, da, acum stiu mesajul stelei cazute mai devreme...fara timp de a-mi pune dorinte, sufletului i se striveste inima...cu pietre...

The closest thing to crazy

How can I think I'm standing strong,
Yet feel the air beneath my feet?
How can happiness feel so wrong?
How can misery feel so sweet?

Cineva mi-a batut intr-o zi in fereastra prafuita si demult inchisa, dar mi-a spus sa nu iau gestul...personal. In foarte putine cuvinte, mi-a sugerat sa rad mai mult, sa descretesc fruntea si sa ma joc.
Am ascultat, dar am facut ochii mari cand, nu mult dupa fixarea normelor, insusi profesorul le incalca! Si n-am mai stiut atunci regulile jocului si m-am lasat purtata...
I-am privit gesturile furibunde si i-am lasat sufletul sa-l ia de mana pe al meu si sa-l poarte pe taramul asteptarilor fara rost. I-am ascultat pledoariile si-am rasturnat scenariile lui cu susul in jos, despicand toate firele, nu in patru, ci in milioane de framantari si raspunsuri. Si-am uitat de orice joc sau rol sau figuratie, tot timpul cu ochii la profesorul meu.
Nu se oprea niciodata, nu obosea sa ofere bucati din sine si sa nu ceara nimic la schimb. Nu auzea clopoteii care anuntau cand si cand pauzele de respiro. Se avanta vitejeste si ma tragea dupa el. Zambea fericit in nestire si rupea din el ca sa ma intregeasca...
Nu luam notite in lectiile predate, caci avea grija sa-si imprime increderea mai adanc decat in pielea mea...,dar nu indrazneam niciodata sa-i privesc ochii. Lasam totdeauna privirea in podea cand trupul lui infierbantat arunca sageti piezise. Ma ascundeam, nu din neputinta infruntarii profesorului, o, nu, n-am fost nicicand ceea ce se cheama un elev model – am comentat, m-am razvratit, am intrebat cu indarjire, am gesticulat in toate directiile si cu greu am acceptat teoriile propuse. Crunte razboaie a avut de purtat. – Ma ascundeam, insa din teama ca ar putea vedea in ochii mei acceptul pentru scenariile sale. Si asta era ultima reduta ce-o mai avea de cucerit. Daca pierdeam si asta, eu eram pierduta...
Si-a continuat mult timp tandretea. A exersat-o ore si zile intregi pe sufletul meu pana am ajuns intr-o zi sa refac toate hartile destinului meu, sa remodelez viitorul, sa-l conduc pe drumuri abrupte si riscante, doar pentru ca maestrul imi era aproape. Mergea umar langa umarul meu si sufla incredere si vointa peste puterile mele. Ii admiram forta de a nu se opri din a crede, puterea de a nu renunta, incapatanarea de a-si iubi visele.
Uneori, ridica amenintator o spranceana sau facea pauze scurte si-si dregea glasul. Stiam atunci ca simte coltii neincrederii cum musca din el. Cum i se dau tarcoale. Cum e incoltit. Taceam si-l priveam cum se scutura greu ca de poveri naucitoare si reusea curand sa zambeasca. A iesit din nou la lumina, spuneam si reuseam sa zambesc si eu si sa revin la viata. Invingea umbrele groase ale intunericului si reusea sa vada din nou, calea...
...pana-ntr-o zi cand o ceata groasa si de nepatruns i-a acoperit privirea senina. Si, fara sa stie, norocul. L-am vazut cum se cufunda in abisuri intunecate si nu mai vede in jur. Cum nu mai intinde mana sa opreasca alunecarea. Nu se mai scutura ca-n trecut de umbrele mortii sufletului sau. Si, fara nicio vorba, doar cu o privire tulbure si profund zdruncinata, profesorul a parasit clasa. Jocul care nu mai era joc. Fara sa fi sunat niciun clopotel recreatia...
In fuga lui neputincioasa, n-a mai apucat sa vada mana mea ridicata pentru raspuns. Pentru raspunsul la intrebarile si scenariile sale si a disparut la fel de brusc cum altadata alunga cu ura himerele ucigase si santajele vietii. Si a lasat lectia...de viata ...neterminata. Nu-i urati, profesorii sunt si ei oameni! am spus atunci stins bucatilor mele de suflet facute tandari de pamant, lasand usor mana in jos...si privirea din nou in podea.
Stiu c-am mai spus ca invingatorul ia totul si ca cel pierdut ramane la marginea vietii si urmareste absent, stupefiat, derularea ei. Stiu. Dar intr-o noapte recenta...cu doua dimineti...am scazut si-am adunat in nestire, am pus punct si semnul intrebarii, am formulat iar si iar interogatii retorice - Cine-a iubit frumos cine-a gresit? Cine-a facut spre noapte primul pas? Cine-a plecat din joc? Cine-a ramas? Cine si-a smuls peretii rand pe rand? Cine s-a intors mereu cu ziua in gand? Cine-a pierdut si cine-a castigat De toate-nlantuit sau dezlegat? Cine-a crezut mai mult in celalalt Sub cerul prea strain sau prea inalt?- si in final, cu fruntea luminata de revelatii, n-am mai fost asa sigura despre cine e in fapt, invingatorul.
Cand incepe sa ploua in vietile noastre, cand ura lupta din toti rarunchii sa ne tapeteze fiecare cotlon al sufletului cu ghearele sale, se recurge la gesturi contestate nu demult la altii. Se gesticuleaza furibund si se propun trocuri fara noroc – suntem gata sa uitam orice inselaciune daca primim la schimb suferinta aproapelui. Am inteles in acea noapte ca, in frustrarea neputincioasa, se alearga haotic sa se recapete pozitia in lumea celui drag, chiar si atunci cand visele lui zboara spre alte piscuri…Si nu se mai vede adevarul...
Se urla animalic lumii intregi ca asemenea tradari nu vor primi iertarea vreodata si se exerseaza santajul pe inima deja sangeranda a aproapelui, sperand ca datoria sa infrunte sufletul. Si sa-l invanga. Am inteles in noaptea aceea ca exista asemenea suflete...Sa accept dreptul lor, zisi si “cei puternici”, de a ma strivi, inseamna sa accept sa fiu strivita.
N-am stiut niciodata foarte multe, n-am pretins nicicand ca as intelege alcatuirea omului si-a lumii asteia, dar am stiut totdeauna ca cei intelepti stiu cand sa renunte, cand sa cedeze. Cand sa presare liniste peste sufletul oricum chinuit al celui iubit. Nu e calitatea omului destept, e virtutea celui care iubeste cu adevarat si care stie ca numai renuntand la a produce suferinta ( doar asa, din orgoliu ranit) celui drag, isi poate arata iubirea. E curajul celui care stie ca nu exista nu pot, exista nu vreau, caci omul e singurul animal ce poate transforma imposibilul in posibil. Dar asta nu se face in genunchi sau cu capul plecat. Asta se face cu demnitate… si curaj!
Poate ploua oricat peste norocul meu, soarele poate intarzia pe strada mea si-o viata de vrea, dar stiu ca nedreptatilor n-am sa le raspund cu alte nedreptati si mai mari, ca n-am sa fac schimburi dureroase pentru cel ce pretind a-mi fi drag. Iubirea, nu se da la schimb!...
Nici pe mesterii lor, pe cioplitorii in suflete, n-am sa-i privesc inversunat, ci am sa le zambesc iertator si-am sa le doresc fericire in…dreptatea lor stramba. Si-n cenusa iubirii in care, neputinciosi, rascolesc acum s-o reaprinda…
…This is the closest thing to crazy I have ever been
Feeling twenty-two, acting seventeen,
This is the nearest thing to crazy I have ever known,
I was never crazy on my own...
And now I know that there's a link between the two,
Being close to craziness and being close to you…
katie melua

Cand stelele se sting si linistea se lasa peste suflet...

" Sunt singur.
De ce tremurati?
Si sentinta e data!
De ce tremurati?
Din vorbele pe care n-am apucat sa le spun
se scutura tacerea
imbatranindu-ma.
Nu-mi cereti sa mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Si nu inteleg de ce tremurati
Otrava e doar pregatita.
Si sunteti prea palizi
pentru niste ucigasi cumsecade!"

Tarziu in noapte...

Discutia devenea morbida de-a dreptul... cu zambetul pe buze fiecare vorbea despre modul in care s-ar sinucide daca vreun motiv solid i-ar taia calea la un moment dat. Sau viata. Ce ar alege spre linistea deplina? Definitiva?...
Am tacut mult, mi se parea vinovata fie chiar si doar atingerea subiectului. Apoi, in linistea asurzitoare a inimii mele, am ascutit mintea in ganduri dureroase si-am taiat adanc in mine. Raspunsul a tasnit si mi-a izbit nemilos alcatuirea: insasi faptul ca traiesc cu indarjire viata-mi...e o forma de sinucidere...treceri abrupte de la agonie la extaz, sangerarea pana la limitele fiintei si izbirea violenta de adevaruri ucigatoare, apoi ridicarea din praf. Exercitiu grotesc, dar zilnic.
Nu pot sa aud lama cutitului suierand ascutit pe venele mele, dar stiu sa-mi clocotesc sangele la temperaturi aproape letale...
N-am forta de a ma cufunda in adancurile apelor ori de a-mi sfarama trupul firav de asfalturile reci, dar am invatat cu mult timp in urma gustul abisurilor fara sfarsit si putinta de a-mi face inima tandari in dureri fara margini. Si iubiri fara noroc. Stiu sa car poveri apasatoare pe umerii goi in urcarile mele de Sisif umil.
Nu inghit hapuri ori cianuri sperand la tamaduiri vesnice, dar accept adevaruri mintite venite in pocaluri de argint si vise in rame amagitoare...cu zambetul pe buze.
Cunosc mai bine ca oricine aroma intepatoare a distrugerii. A autodistrugerii. A auto-iluzionarii, a purtarii de valuri, precum Ofelia...Fara oprire. Fara liman.
Stiu sa sfartec fara mila si fara regret orice nazuinta nascuta din cenusa inimii infrante. Ma incapatanez sa ma arunc iar si iar in valurile vietii si sa stau cu mana intinsa la portile fericirii!
Pun pariu ca n-aveti curajul lasitatii mele...
Construiesc pancarte si le pun la ferestre:
" Dau lasitatea sinuciderii mele pe curajul vietii voastre! Voluntari?..."

Orasul cu acoperisuri rosii...

Dobri den ! Soarele imi saruta tamplele. E timpul s-o pornesc la drum pe aleile pietruite ale orasului cu acoperisuri rosii. Am savurat cafeluta, mi-am incarcat plamanii cu aer proaspat si-am aruncat rucsacul pe spate.
Cu biletele de metrou in buzunar, m-am aruncat vitejeste pe scarile rulante. Uuuu, soc de-a dreptul daca claustrofobia ori teama de mari inaltimi iti da tarcoale. Pare ca ma cobor spre centrul pamantului c-o scara extrem de abrupta si pe mai multe nivele. Senzatie ciudata daca te gandesti ca Vltava e undeva deasupra...
Stam toti insirati pe partea drepta. Doar vreun grabit coboara scarile in fuga pe partea stanga, nestingherit. Nimeni nu se imbulzeste, nu striga, nu e nervos.
Respir usurata cand ajung deasupra dupa aceeasi calatorie acum dinspre abis spre suprafata si dau ochii cu lumina. Si nu stiu incotro sa privesc mai intai. Decid ca prima oprire sa fie Cetatea – Hrad cum o numesc cehii sa pot sa admir totul de sus. Fascinant. Nu e cetate, e oras in toata regula...catedrala, locuinte, gradini etajate de vita-de-vie si trandafiri...Enorm de multa lume in jur...ghizi obositi, dar inca zambitori, isi calauzesc turistii cu cate o umbrela ridicata deasupra capului. Sau o floarea-soarelui. Sau un stegulet.
In fata cetatii un fierar venit parca din alte vremuri se joaca cu fierul inrosit...ii imblanzeste duritatea, il daltuieste si-i ineaca setea in apa rece...potcoave norocoase ies din mainile lui. Zambeste pierdut fascinatiei noastre.
Privind de sus, aleg a doua destinatie: podul vestit despre care citisem atatea la plecare.
Soarele e tot mai semet si topeste incet puterile mele...cobor alene aleile pietruite, admir forta soldatilor care inca pazesc cetatea si caut din priviri apa...Vltava...
Desi mai multe poduri ii unesc malurile, Podul Carol cu zecile lui de statui e unic. Muzicanti ce strunesc viori fermecate, artisti gata sa-ti faca portretul in timp record, maruntisuri colorate, chihlimbaruri de tot felul...lebede ametite de forfota multimii.
Ma retrag timid din puhoiul fara oprire si zabovesc putin pe malul apei. Sa-mi trag sufletul, sa asez in sertarele lui alte spendori. Ca sa pot sa le iau apoi cu mine...si sa le duc acasa celor dragi...
Am colindat mult prin Orasul de Aur...pana soarele sprintar de mai devreme mi-a soptit ca pleca la culcare...atunci am inceput sa-mi simt plumbul din picioare si golul din stomac...Am ales sa ma intorc la hotel, convinsa ca o zi e mult prea putin pentru asa un loc splendid...Si mi-am zis c-o sa revin, candva...si poate atunci am sa-l intalnesc si pe Kafka...era putin plecat acum...si el, tot la odihna...prin vreun locsor racoros...din Praga.

Eleganta, rafinata, puternica...Viena

Acasa din nou. Am tolba plina de senzatii si ganduri si stari. Viena, Praga, Innsbruck... Greu de suportat atata liniste si frumutete. Si, mai ales, greu de revenit...Inca las la decantat...

E greu sa alegi un singur lucru la care sa te referi atunci cand in discutie este Viena. Te copleseste. Rafinamentul oamenilor, parfumul florilor, dantelaria cladirilor. Sunetul copitelor de cai care danseaza elegant pe trotoare tragand dupa ei calesti rupte din basme...

La Viena nu poti vorbi decat in soapta. Trebuie s-o lasi pe ea sa-ti vorbeasca, sa-si spuna povestea, sa-i asculti muzica...Am sa tac si-am sa las imaginile sa vorbeasca.

Gata de drum...

Am sa raspund Cristinei, un prieten care imi insoteste zilnic pasii pe aleile din suflet si ma vegheaza atent :), cu vorbele unui om pe care l-am admirat totdeauna si ale carui carti sunt ghiduri in calatoria mea prin viata... si, asemeni lui, am sa lupt cu singuratatea si am sa ma daruiesc...
"Cele zece porunci ce trebuie urmate in pustiu:
Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost aproape sigur intr-o grota."
Viata pe un peron - Octavian Paler

Gata, tragem obloanele, rasucim cheia in usa si...zece zile haladuim prin alte lumi. Mai linistite sper, mai civilizate, oricum. Promit sa v-aduc nimicuri zambitoare, bucati de suflet si turta dulce. Povesti si multe fotografii...O sa-mi fie dor, tare dor, dar o sa fiti acolo cu mine...ascunsi in cotloanele sufletului meu.
Pe curand...

Iubire de basm...

A fost o vreme când credeam că totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa mea. Ca orice copil naiv, credeam că totul în jur se naşte şi moare odată cu mine. Crescută cu mintea şi inima ameţite de poveşti cu zâne, de invenţii utopice ale altor suflete cautătoare de fericire, am învăţat să cred ca toţi avem , în final, gramul nostru de noroc. Am alergat ani la rând prin labirinturi abrupte cu speranţa că lumina şi capătul sunt aproape...
...dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre eşec. Despre întuneric. Şi despre singuratate. Despre jocurile încâlcite şi dureroase ale destinului. Nimeni n-a avut curajul să-mi spună despre neiubire. Şi despre nenoroc.
Inima s-a încăpăţânat să mă bată la cap vreme multă că se poate...că pot. Dar treptat am aflat gustul umilinţei în care cerşeşti şi te târăşti prin noroaie pentru încă o atingere a omului iubit. Pentru încă o clipa în care îţi ia obrajii în mâini şi-ţi promite soarele . Şi luna. Şi imperii neaflate încă. Pentru încă o secundă de iluzii scornite şi minciuni asumate...de teamă că lipsa lor, vor face din tine nefemeie. Din aceeaşi naivitate de-nceput care nu te lasă să-ţi vezi iubirea clădită pe nisipuri mişcătoare...
Ascunsă de ochii lumii, am încă forţa de a mă privi în oglinda vieţii şi a morţii şi de a zâmbi neîmplinirilor sculptate pe chip şi sufletului învins de propriile vise...şi minţii ascuţite de-acum care se-ndoieste de iubirea născută sub stele de noroc.
Da. Singură pentru că n-am învăţat încă strategiile meschine de a ţine pe cel iubit aproape altfel decât iubind...şi crezând cu tărie în forţa “iubirii de basm” care să mă facă să cred că toate trăirile de pînă la ea nu au fost decît o etapă pregătitoare prin care să recuperez toate înserările de vară cînd sufletul meu ar fi zburat alaturi de un altul şi toate dimineţile ploioase în care m-am trezit fără nimeni alături...
Dar mi se pare tîrziu să mai încerc să aplic păcăleli de copilă.
Cine poartă povara acestei dureri? Cine poartă vina? De ce şcoala nu inventează o materie, atât de utilă, în care să învăţam cum e cu găsirea şi, mai ales, cu păstrarea marilor iubiri? De ce părinţii se încăpăţânează să insiste să excelezi la carte, fără să accepte că asta înseamnă să te-arunce în prapastia îndoielilor? Şi-a rigorilor cu tine?!
Cu palmele fierbinţi pe genunchi, zâmbesc. Iată popasurile inimii tale …îmi spun. Pleacă-ţi o clipă privirea peste singuratatea mea şi ridică-mi privirea din pământ…îi spun.
N-am să strig, n-am sa cer nimic de-ar fi să mă prăbuşesc fără liman. Dar dacă vreodată furtuna se va abate şi peste viaţa mea şi dragostea va cădea din cer ca un fulger…am sa ridic privirea…şi-am să întind, din nou, mâna spre tine.
Rănită în prea multe bătălii, ridic totuşi inima din praf, adun speranţele din margini înnoptate de drum şi găsesc puterea să întreb : dacă ne vom reîntîlni, după atîta luptă şi zbatere, după atîta nădejde şi deznădejde, după atît noroc si nenoroc, după ce ne vom fi uscat toate lacrimile, după ce ne vom fi iertat toate trădările, după ce ne vom fi uitat toate ezitările, si neputintele, si insangerarile, nu-i aşa că nu ne vom mai despărţi niciodată?

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

Cu talpile pe nisip...

Nu aparţin niciunei organizaţii ecologiste, nu-mi plac înregimentările...nu mă alătur acelora care strigă în cor "salvaţi Vama Veche"...vreau doar să spun că dacă ştii să eviţi teribiliştii de toate vârstele, pseudo "vamaioţii" care îşi leagă turbane pe cap şi pietre la gât ca să fie, cum era..."în spiritul vămii":)...dacă poţi să ignori amalgamul de muzici, mâncăruri şi oameni...poţi încă găsi în vechea Vamă locuri în care să fii doar tu, cu tine şi cu marea...poţi să te-nfrupţi din mirosul de sare şi alge...poţi să ghidezi zmeele speranţelor tale cu tălpile înfipte bine în nisipul firbinte.

Am fost, am simţit, m-am bucurat, m-am luptat cu valurile ei şi-am lăsat-o la fel pentru anii ce vin...nemărginită în neliniştea ei...

Maktub...

...ma doare nefiinta ta
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...

Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…

Lumea de sus...

... parca toate culorile din lume s-au terminat si n-a ramas decat un gri cafeniu, ca in fotografiile vechi, nuanta se cheama sepia, nu stiu exact de ce ii spune asa, dar acum nu ma mai intreb; unele lucruri nu sunt facute pentru a fi cunoscute ... Din nou ceata, parca merg prin nori ...si nu e la propriu… imi vine in minte olandezul zburator, care nu era om, ci vapor, si nu zbura, ci ... nu se stie exact ce facea, era doar un vas fantoma, poate inota, poate se strecura printre moleculele lumii asteia, in distanta imensa dintre nuclee si electroni, oare ce-as face daca dincolo de ferestrele astea de la etajul 1 as vedea vasul fantoma trecand cu toate panzele umflate, pustiu si colorat in sepia ?...
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.

Tears in heaven

Time can bring you down, time can bend your knees.
Time can break your heart, have you begging please.
...Beyond the door there's peace I'm sure,
And I know there'll be no more tears ïn heaven.

Mi-e somn. Azi-noapte am avut razboaie de purtat...cu mine.
Am desenat figuri stranii cu capul afundat in perne, am numarat necuvantatoarele lumii asteia, am reasezat stelele pe cer. Nimic. Mos Ene mi-a fost dusman de moarte. N-a vrut si n-a vrut sa ma viziteze.
Mi-am incrucisat mainile sub cap si m-am asezat batraneste pe ganduri. Nu-mi ziceti ca noaptea nu va sageteaza cele mai neobisnuite idei. Ca mintea nu va e invadata de milioane de intrebari..."Unde-am gresit?" "Cand am avut dreptate?"... Am mesterit mult la drumul spre niciunde. Am asezat cu mana mea piatra cu piatra. Am urcat pante abrupte si-am coborat in vaile plangerii. Am innodat lacrimi in barba. Am alergat voiniceste sa prin speranta din urma. Am asudat, dar am inaintat ca un soldat ce-si stie misiunea. N-am stiut, insa sa aleg drumul drept. Sinuosul m-a vrajit de la prima clipire din ochi. Am daltuit abisuri si-am ratacit prin vise ore-n sir. Mi-am lasat sufletul sa nasca note de iubire...
Dar in zadar...Am facut ochii mici, i-am strans cu putere si i-am deschis pofticios, am scuturat strasnic din cap. Nimic. Capatul n-am stiut sa-l vad. Destinatia nu mi-a fost permisa.
Obosita, mi-am strans mainile-a rugaciune sub obrazul stang, mi-am arcuit trupul obosit de-atatea zbateri si m-am cuibarit in vise nevisate inca. Am lasat ochii sa se-nchida anevoie si mi-am zis ca maine- noapte am sa ajung acolo unde azi mi-e interzis a intra...
Si doar cand ieri devenise deja de multa vreme azi... am deschis usa spre lumea viselor.

Cand se stinge lumina...

Am strigat in mine
“ Heeei!!”
Dar n-a fost nimeni acolo
...sa-mi raspunda...

Rasturnare de forte

" Sunteti trista." "Nu sunt." "V-am vazut cand vorbeati la telefon. Aveati vocea soptita si pareati trista. Si v-am vazut ochii." " Esti copil, sunt doar obosita"....si chiar era doar un copil cel care imi adresa intrebarile. Eram surprinsa de spiritul lui de observatie. N-as fi zis ca un pusti de nici 15 ani poate fi atent la reactiile si starile unui adult de care oricum prapastii uriase parea sa-l desparta. Si-am cazut pe ganduri si mi-am tot zis daca varsta are vreo legatura, cat de mica, cu atentia, afectiunea, grija. M-am tot gandit daca noi, "cei mari", mai avem timp de astfel de sesizari. Daca morisca asta uriasa in care ne taram existentele ne mai permite sa-i privim pe ceilalti. Sa simtim tristetea sau fericirea din glasul sau sufletul lor. Daca nu-i privim doar ca pe niste papusi cu care interactionam nevoiti, vezi doamne, sa ne intregram grupului. Si vream sa fim mereu deasupra lor, deasupra lumii.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.

"Nimicul nepipait sa-l caut vrui/ Am rascolit pulberi de fum..."

Sunt orgolioasa. Am acceptat totdeauna cu greu infrangerile. Am facut cumva sa le transform in victorii. Sau in detalii ieftine, de neluat in seama. Am infruntat cu priviri demonice placerea altora de ma stii cazuta. M-am razvratit si-am vrut mereu mai mult. Am stiut mereu ca am dreptul de a alege si m-am falit cu optiunile mele.
N-am avut niciodata nimic de-a gata, mi-am julit bine trupul prin labirinturile vietii, dar am cautat mereu sa-mi ostoiesc sufletul. Sa distrug sfredelul ce-mi gaurea cugetul...si demnitatea. Am reusit cumva sa inving in bataliile murdare, iar deznadejdea sau tradarea am prefacut-o peste noapte in dorinta si iubire si mai mare. M-am dat de ceasul mortii si-al izbandei sa gasesc solutii. Sa ucid demonii din mine. Si sa continui sa zambesc...
Pentru prima data, azi, ma simt neputincioasa. N-am sa admit nimanui asta, dar mai dureros e, ca azi, ei, ceilalti, nu mai conteaza. Azi am pierdut batalia...cu mine. Azi mie nu-mi mai pot construi turnuri de fildes si nicio unealta, oricat de iscusita, nu ma mai poate duce pe culmile nepasarii. Azi, ma risipesc in amagiri cu gust greu, de moarte. Inapoi nu mai pot merge, lacatele s-au pus deja peste usile putintei. Inainte...niciun drum nu mai duce. Nu mai detin harta destinatiilor mele. Am avut totdeauna totul stiut, stabilit, desenat. Sub control. Doi si cu doi a dat mereu patru. Azi, lucrurile se amesteca si eu, cea mai lucida dintre fiintele pamantului, degust confuzia.
Prinsa in chingile destinului, nu pot decat sa traiesc fiecare secunda cu pofta si aviditatea cancerosului care stie ca maine, poimaine sau saptamana viitoare, va privi lumea de sus. Si, poate, va rasufla usurat....
Azi, nu mai prefac praful in nimic si nu ma mai arat trufasa. Admit ca forta care ma tintuieste asa, e mai puternica decat mine.
Inchid doar ochii, trag aer puternic in nari si in piept... si ma las purtata...