Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

"Il vous aime, c'est secret, ne lui dites pas que je vous l'ai dit..."
Tu vois quelqu'un qui m'a dit que tu m'aimais encore...

Un strop de magie

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.


Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.


Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cante vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

 Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devine ce se joacă. (A. Paunescu)

   Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta si savurez Craciunul care, la mine,  a avut mereu parfum de scortisoara, de rom si de portocale. De cozonaci si lapte cu caimac. De cafea. De lacrimi de brad si de rasete de copil.

    Cumva, prin toate ceturile pamantului, Craciunul meu a avut mereu un strop de magie.

I Wish You Love

o, yes i do...

Mie imi place sa joc...acasa!

“De Romania nu ma pot satura,

pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Prima oara am iesit din tara in '91. Aveam 15 ani si mergeam la un schimb de experienta intr- o scoala din Elvetia. Fireste ca totul era fascinat si teribil de...colorat pentru niste ochi invatati sa vada permanent bicolor...in alb si negru.

Dar, daca atunci am vazut si savurat prima oara o cafenea si-o librarie adevarate, daca am inteles cum e sa vezi un film intr-un cinematograf civilizat si ce inseamna o biblioteca, tot atunci am simtit prima data ce inseamna sa fii respins doar pentru ca vii dintr-un spatiu complet necunoscut si nesigur. Atunci am vazut cum zambetele generoase de adolesenti se ghebosesc neputincios cand afla cine esti si de unde vii. Si-am simtit atunci gustul nedreptatii. Si al neputintei de a urla ca eu, tot eu sunt, ca bunul simt si caracterul n-au nimic de-a face cu nationalitatea. N-am putut, varsta mi-a inclestat maxilarele, iar rautatea gratuita a arcut doar spancenele.

De-atunci ma gandesc mereu daca e dreapta judecata altora despre romani, daca e justa eticheta pusa si daca e firesc sa se simta nesiguri inconjurati de necistea si ura unora dintre ai nostri.

M-a infiorat, desigur totdeauna mentalitatea resemnata potrivit careia asta ne e soarta si n-avem cum a ne impotrivi, lehamitea celor inca proaspeti la minte si la suflet si rapiditatea cu care se pliaza raului, m-a durut avantul cu care cei destoinici isi cauta linistea prin tari mai asezate. M-au ingrijorat mereu neputinta si petele de pe constiinta unora si-am plans adesea ca exista atata lume si-asa putini oameni...Ma dezgusta, fireste aroganta posesorilor de masini scumpe ce fac cristiane pe sosele si-si arata marinimia pe la colt de stada c-o bancnota aruncata prin fereastra, copiilor cu maneci suflecate de nenoroc.

Nu-mi place promovarea excesiva a falselor modele, nici ca ne ajustam nasul si ne umflam sanii, dar ca uitam sa cioplim rautatea ce ne intuneca uneori privirea. Nu inteleg de fel umflatul inutil in pene si convingerea ca suntem inceputul si sfarsitul lumii, mijlocul universului chiar, ca inteligenta geme in noi, dar nu stim nici propriile vieti sa ni le organizam. Nu pricep de unde grija pentru capra vecinului cand a noastra zbiara de foame in grajd.

Si totusi...nimic nu se compara cu dulceata bunicii pe felia cu unt sau cu zacusca mamei. Niciun parc din lume n-a avut parfumul gradinii cu rosii pantecoase si ardei tavnosi a bunicului. Nicio vara, oricat de departe si de exotica ar fi fost, n-a avut bujorii din obrajii plajei din Vama, nici gustul de porumb perpelit in foc, nici cirese oachese la urechi.

Craciunul n-a fost nicaieri mai tandru ca acasa...bratele mele impiedicandu-le pe ale bunicii care framanta coca docila de cozonac, mirosul de brad si coaja de portocala, lemnele trosninde din camin si copiii nerabdatori pe la ferestre: ne dati ori nu ne dati?

Tihna am simtit-o doar intinsa pe iarba din curtea casei, cu mainile sub cap si cu ochii atintiti spre cer, iar cu Dumnezeu aici am avut prima confruntare.

Pentru ca patul si somnul meu sa fie (aparent) mai moi si incarcate de vise pufoase, gandurile m-au sfredelit cateodata cu intrebari de tipul...de ce sa nu incerc dincolo? pentru ce-as mai incerca -iar si iar- aici?, dar dimineata inima imi arata din nou calea si stia sa-mi spuna ca pentru a atinge cerul, am nevoie de radacini. Si ele imi sunt aici.

M-a incantat sa vad azi ca Protv-ul a putut promova, chiar daca si numai pentru o zi, si alt fel de romani. Adevarati. Modele. Ioan Holender, Silviu Purcarete, Margit Serban, Sanda Weigl, Radu Teodorescu,Razvan Olosu...romani care au crezut atunci cand altii cantau deja prohoade si plecau genunchii.

Pentru unii ca ei am invatat sa-mi port nationalitatea cu mandrie si sa nu mai rosesc in locul altora. Sa privesc patrunzator in ochii suspiciosi de strain si sa arat de ce sunt eu in stare.

Restul e tacere!

GHEORGHE DINICA - Si daca

restul e tacere....

Gheorghe Dinica - Vagabondul vietii mele

Pentru ce tot zbuciumul vietii asteia, cand altele sunt frumusetile ei? Pentru ce toate ravnele subtiri, cand alta ar trebui sa ne fie hrana ? Pentru ce rautatile, neputintele si urile, cand iubirea ar trebui sa ne fie unicul sens in viata?
Asta vreau sa-mi fie singura consistenta, astia oamenii de mangaiat suflete. Restul...e praf in vant!
Drum bun, maestre!

Vorbeste cu ea

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.

E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Marturia aici: http://www.youtube.com/watch?v=-iTkuBdiDnM&feature=related

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…

Leac pentru suflet exista?

Habar n-am cum functioneaza medicina asta, moderna ori traditionala, si cine face statistici si liste cu medicamente si boli.
Stiu doar sa alerg la sertarul cu buline tamaduitoare daca vreo durere surda imi sfredeleste tamplele ori imi sfaraie nervii din masele. Pot sa-mi las bataile inimii masurate de aparate tot mai mici, dar teribil de istete cand gheare dusmanoase mi se infig in gat, iar banala respiratie devine o povara. Am invatat ca ceaiul putin rasfatat cu lamaie si miere o sa tavaleasca prin praf raceala si-o sa dea cu ea de pereti. Că picioarele ori mainile rupte se aseaza frumos la locul lor cu putina durere si mult ghips sidefos pe care toata lumea simte ca trebuie sa-si lase amprenata colorata, asa ca sa tii minte perioada cumva rigida a existentei tale.
Bunica imi stivuieste an de an in camară plante aromate de tot felul nascute sa lecuiasca orice suferinta. Le ordoneaza in saculeti de panza si le deseneaza etichete care sa-mi faca cu ochiul cand vreo sclifoseala a vietii imi da tarcoale.
Dar nu pricep de ce nimeni pana acum nu s-a gandit sa treaca dorul pe lista unor boli. De ce se cauta remedii fel si fel pentru orice chin, dar nu si pentru zbaterile inimii. De ce pansamente doar pentru trup, nu si pentru suflet?
Si nu inteleg de ce primesc concediu cand imi frige fruntea ori ma zgaltai de frig, cand nu pot manca ori am insomnii, cand vreo masea nabadaioasa imi umfla si desfigureaza chipul, dar nu pot opri activitati insemnate ori marunte pe motiv de dor sincer, curat.
De ce pot lipsi de la serviciu, pot sa fac bai fierbinti si sa ma tolanesc in pat cand trupul mi-e in suferinta, dar trebuie sa ma conduc spre ale mele, sa alerg in colo si-n coace mereu cu zambet pe buze, sa tin discursuri si sa gesticulez ferm, cand dorul imi nauceste mintile, si sufletul?
De ce n-am voie sa mananc inghetata daca am milioane de ace in gat, de ce accept pesmetii ca unica hrana cand inauntrului nu-i arde de nimic, dar trebuie sa inghit departari cu lacrimi in coltul ochilor si nu pot sa ma ascund in fundul pamantului cand nu mi-e a vorbi ori a zambi?
Cand iti izbeşti tâmpla de slăvile nefericirii trufaşe, ar trebui sa nu ai voie sa conduci, sa te prezinti la examene ori sa operezi, sa tii pledoarii sau sa umbli cu substante toxice, asa ca atunci cand trupul ti-e anesteziat de-un medicament util, dar aspru... De ce sa fii scuzat pentru sfarseala trupeasca, pentru paloarea din obraji si moleseala miscarilor, dar nu si pe motiv de foame sufleteasca? De dor.
De ce medicii sunt oricand gata sa-ti insire sfaturi despre ce e bine sa faci pentru sanatatea trupeasca, sa-ti ofere tratamente vindecatoare, dar niciunul nu-si munceste ascutisul mintii sa gaseasca antidotul pentru suflet? De ce nu inventam paturi groase de învelit sufletul înfrigurat si hapuri care sa ne invete sa uitam neputinţa?
Vreau ceaiuri oricât de amare care sa ştie sa ostoiască aleanul. Si dorul. Şi râvnirea.
Da, cineva ar trebui sa treacă dorul pe lista unor boli!

Tarziu de toamna

Era destul de rece afara, ploua marunt si cerul parea sa–si doreasca prabusirea definitiva. Umezeala nesuferita rodea pofticios din oase, dar asta n-o impiedica sa se legene in scaunul mai batran decat ea, cu capul rezemat de spatarul sculptat si picioarele invelite in patura groasa. Zambea straniu departarilor si asta facea sa i se adanceasca mai mult ridurile fruntii, atent sculptate in ani. Privea aiurea si asculta muzica picaturilor cazute pe treptele reci de ciment care redesenau totul sub privirile ei. Avute si neavute, iubiri si neiubiri se-nfasurasera strasnic de sufletul ei si-acum faceau gheaţa sa suiere incet. Sa se sparga.
Maini uriase pareau ca-i deschid, fara voia ei, sertarele inauntrului si scot la lumina ani pe care cu greu ii facuse sa nu mai doara. Si sa nu se mai revolte atat in tample.
Revedea zilele rosii in obraji de emotie si minunile ce nasteau lumi cu fiecare secunda. Mersul brat la brat al sufletelor vesnic flamande. Doua inimi devenite una.Si-apoi haul...

...Vreme lunga si posaca n-a mai vrut sa stie, apoi nimic si n-a putut iesi din paralizia aceea, desi zambea prosteste si toti ar fi jurat ca-i cea mai fericita si impacata fiinta din cate exista. Cu ochii rotunzi si umezi, cauta raspunsuri nu in ceilalti, ci in ea.Cu palmele mari isi acoperea de de zi urechile in care rasunau mereu si mereu aceleasi vorbe carora inca nu le gasise intelesul. Nu le pricepea oranduiala.
Nu-si mai amintea cum reusise sa ajunga la capat, unde gasise forta de a privi mereu inainte, dar noptile cand adormea abia spre dimineata, cu perna facuta ghem, spalata in lacrimi, ii erau vii in minte.
Vreme afurisita, cand manca pe apucate si colinda strazile fara tinta. Zile absurde in care se certa zilnic ca n-a facut mai mult si se ascundea in nimicuri frumos colorate. Cauta maruntisuri sa-si umple orele si secundele libere, muncea pe rupte pentru banutii si libertatea ei, orice doar sa nu se mai gandesca, sa nu mai simta dorul...Si nenorocul. Sfarsea lamentabil de fiecare data, sus, cocoţată, nu pe braţul si sufletul dorit, ci pe pervazul ferestrei, cu piciorele încrucişate si genunchii la piept, urmarind forfota de sambata seara de dincolo de gard...sau masinile care urcau si coborau podul de vizavi...cu gandul aiurea. Cate discutii s-au purtat atunci, cate razboaie s-au dus cu “Vecinul de sus”, cate intrebari au stiut sa se nasca!...Cu ochii siroind in lacrimi, cu mainile inclestate in carnea piciorului, si-a jurat atunci ca nimeni vreodata s-o mai faca sa mai simta atata fericire si atata tristete deopotriva, a jurat sa nu mai lase pe nimeni sa-i poarte de grija, nimeni sa-i cunoasca avantarile si caderile, sa-si amputeze bucata de suflet ce te lasa sa fii cel mai iubit, dar si cel mai singur dintre pamanteni. A jurat atunci sa aiba o iubire asezata, linistita, fara fiori in stomac, dar si fara goluri in suflet...fara urcusuri si cobarasuri...o iubire linistita, ca o mare calma. Sa pună lanţuri inimii, sa împiedice dezastrele ei.
A invatat sa mestesugeasca tot felul de lucruri usor plicticoase si neinteresante, cu incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ...Cu resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamănă teribil de tare cu aia dinainte …
Si-a ridicat treptat cetati de-asediu in juru-i. Nu pentru trup, ci pentru suflet. A evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. A trudit necontenit sa ucida toata rea-vointa si sa rada in nas dispretului. Schiopatand, a facut rugaciuni sa ierte pacatul, stiind ca-i intaia pacatoasa: ea, cea mai rationala femeie a lumii, a cedat in fata teribilei ispite, in fata gandului sinucigas...“ ca se poate”.
A decis intr-o zi sa ridice ziduri, sa puna gratii la ferestre. Si sa-si odihnesca zborul. A invatat sa-si puna pe chip o alta rasuflare si, in liniste, sa-si nasca sufletul, din nou...

Era tarziu de-acum. Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe. Ploaia parca se mai domolise, lasand in urma doar mirosul de pamant reavan si-un aer teribil de patrunzator. Legata fedeles cu propriile chingi, femeia parea sa nu mai respire, dar nici nu-i mai trebuia. Cu ochii inchisi, renastea imagini-portret ale vietii ei. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Cu forte usor domolite, impinse cu calcaiele in podeaua de lemn si se lasa leganata ultima data. Doua degete subtiri aranjara suvita alba de pe frunte, iar ecoul veni din ea ca de pe alta lume: „N-am invatat, nici azi, sa judec cu ochii mintii mele ascutite problemele inimii mele. E tarziu.”

Taxi - Cineva inaintea ta

Taxi - Cineva inaintea ta, 2002
Vezi mai multe video din Muzica

...multumesc si pentru deznadejde...

"Ce e rau in incercarea de a scoate un pic de praf din astre?"(O.Paler)

00.01... noapte rosiatica de octombrie...

E naucitor de tarziu pentru cineva care masoara secundele de somn si de nesomn cu incretiri de frunte. E inca devreme pentru suflat in lumanari si trimis dorinte pe fereastra, spre zari doar de ele stiute...

Vinul rosu danseaza tangouri in paharele zvelte si-mi garanteaza vise rotunde, intregi, neciobite...Departe de casa, dar aproape de mine, pot face analize riguroase, muncite si promisiuni sfinte. Cu mainile impreunate sub cap, fagaduiesc sa-mi rostogolesc de-acum viata mai atent, mai cercetator, mai pregatita de strapuns neadevaruri frumos ambalate. Sa nu mai fac insemnari pentru mai tarziu pe propriul destin...mai tarziu care sa nu mai stie drumul spre mine niciodata. Sa randuiesc mai atent himerele si, cu maini sigure, sa le descos de vitregii. Sa invat constiincios sa iubesc mai mult aproapele si mai putin departele. Promit ca nadejdile mele sa fie dezgolite doar in ochii celor dupa chipul si asemanarea mea. Dupa putinta si neputinta mea. Dupa sufletul si iubirea mea.

...Dimineata sosita prea devreme, calda si insorită pe la colturi, aduce cu ea indarjirea mea de a ma bucura si de acest rasarit...ca de fiecare.

Nazdravanii mei de la scoala, asa cum doar copiii pot, stiu sa comploteze frumos, sa nasca emotii ascunse dupa baloane colorate si torturi savuroase de fructe.

...florile imbujorate vin de ici, de colo, dar nu de peste tot... inocenta mea crede inca in sinceritatea tuturor imbratisarilor, desi mintea stie sa aleaga bobul de neghina...buzele mele saruta zarile, iar glasul striga in soapta rugaciuni...

Durdulie zi aniversara, doldora de senzatii amestecate si vise de-mplinit!

Plec capul inaintea sufletelor ce-au vibrat azi cu mine si-mi spun ca doar cine a vrut si-a stiut a facut asta. Si a fost, cumva, alaturi.

“Cad in genunchi si-ti multumesc, iubire, pentru inaltul pact ce ne uneste, Timbrat de-a fericirii stea subtire, -Si-ti multumesc si pentru deznadejde” – Nina Cassian

Despre rau...numai de bine

Sunt bine.

Ma fonfai pe nas usor fandosit, in acord cu toamna asta cumva ciufulita si nehotarata, trag de mine in fiece zi sa pot mai mult si mai bine, trag de ploape dimineata cand de fapt e inca noapte si-ar trebui sa ma rasfat in asternuturile calde, usui toate gandurile ce duc spre zari straine, potrivnice si afurisite, miorlai mereu ca trece totul prea repede, ca uite nici nu s-a pierdut bine vara prin lume, ca vremuri galbui cu amigdale zburlite si sambete mofluze si plouate imi ciocane in viata, biciui pe spate visele sa alerge mai iute spre nici eu nu mai stiu ce si inramez doruri sa-mi tina de urat peste iarna.

Sunt bine.

Naucesc asistenta cu tacerea si rabdarea mea, ma astern de buna voie pe liste la dezintoxicare si astept secunda cand orice urma de drog-iubire de unica folosinta- va fi desprins din mine. Stiu, fireste, ca intoxicatiile sentimentale nu mor usor, ca se lasa cu orbecaieli prin ceturi groase si dinti inclestati, dar nu contenesc sa-mi spun ca de luni ma las de viciul asta.

Sunt bine.

N-am timp nici sa vorbesc cu mine, nici sa ma las mangaiata de iubirea bunicii, iar de privit in oglinda ma feresc. Ma risipesc continuu sub imperiul prezentului, al urgentei, al grabnicului. Totul fac indata si sunt gata sa ma multiplic in mii de trupuri ca sa savarsesc certitudini. Construiesc, zugravesc, cioplesc. In mine.

Sunt bine.

Ridic zilnic sangele la temperturi aproape letale, inghit hapuri sperand la tamaduiri spectaculoase ale sufletului si stiu sa sfartec pana la os, fara mila ori urma de regret, orice nazuinta. Sterg sudoarea asezata in straturi pe frunte si-mi vad mereu de drum. Cu zambetul pe buze si inima facuta tandari de drum.

Sunt bine.

Mai ciocane uneori sufletul in acoperis si se tanguie de moarte, ma bate la cap sa-l ridic, sa-l oblojesc macar cu vorbe inventate, dar sunt prea grabita sa-l uit acolo adanc, si-atunci ii strig de sus, ca de pe alta lume...sunt bine, vezi-ti de drum!

La schimb

Toamna se da toata, dar cere atat de multe in schimb...vrea aduceri-aminte rumene de peste vara si popasuri tihnite sub stesine de brad. Isi face cununi din semne de-ntrebare si-i place gustul usor amarui. Nu stie zambi decat in colt de gura, cumva ascuns si vinovat. Se-arata blanda si-ndrazneata, dar e taioasa pana in galbenul oricarei frunze.

Are ea un fel de a-ti struni sufletul si-al face sa tresalte pe acorduri grave...Nu cred sa fie alt anotimp care sa stranga la rever atatea ahuri si nostalgii...

Azi a avut miros de tuberoze, de crizanteme si de suflet de copil...a sunat a clopotel si stiut sa surada. A strecurat sub presul de la intrarea-n suflet, bucurie, dar stiu ca vrea mereu ceva la schimb...

Azi, ca si ieri, mi-a fost dor...

Parfum de toamna

Dimineata, cand noaptea inca se tolanea puturos in culcusu-i, am incercat sa ghicesc planurile inaltului. Cu ochii aruncati deasupra pe furis, mi-am strans aproape de corp rochita mult prea subtire pentru orele fragede, am infasurat esarfa purpurie in jurul gatului si-am ghemuit degetele la adapostul sandalelor. Ridicata in varful picioarelor, am dat la o parte cu mana, atent si delicat, picaturile de ploaie si i-am soptit la ureche ca e inca devreme. Ca inca vreau raze impretite in par, ca zilele n-au intrat de tot la apa si inca plamadesc vise masurate in stele.

Sa aiba rabdare. Sa ma vindec si sa astern iar in camari amintiri de peste vara, de peste timp. Sa-mi dea ragazul sa mai bat o data la usa fericirii. Poate acum a ajuns si ea din peregrinarile-i nesfarsite si stie sa se daruiasca.

I-am propus sa-i dau preaplinul meu pe preagolul ei, s-o luam incet, sa risipim culorile sterse, sa netezim cararile luminate doar de intunericul din mine. Sa ma-nvete sa refac stopii astia reci in fluturi albi...in aer si-n stomac...

I-am vazut zambetul si i-am simtit mana puternica cum ma asterne cu picioarele intregi pe pamant. I-am adulmecat imbratisarea aspra si-am auzit-o suierand...si totusi vine toamna...si tu o simti si o ingani...

Azi, cerul a apasat ingrozitor. Am incercat sa ma dau la schimb pe-o zi de vara, dar n-a mers. Ceasornicul ce ne masoara destramarea n-a vrut sa stea in loc. Nicio secunda.

Pe soselele patriei...

Cine spunea ca un drum Campina-Bucuresti nu se poate face in ...4 ore?! Va spun eu, se poate...daca da Dumnezeu cel sfant sau mai degraba nabadaiosul Scaraoschi sa explodeze o batrana Dacie pe DN1...se poate.
Ce nu se poate e degajarea rapida a soselei, pentru ca platforma, ei vedeti voi, platforma e una si mandra-n toate cele si e departe, plecata vezi doamne la alte interventii... nu se poate strecurarea ambulantelor prin sarpele sanatos de masini incolacit stasnic de gatul soselei, nici masurarea, catarirea, evaluarea, examinarea sau ce doamne iarta-ma mai face politia ( de fapt 1-2 politisti plictisiti si deprinsi deja cu sfartecarile pe asfaltul patriei)...ei, da...asta nu se poate!
Se poate in schimb devierea circulatiei pe..."trasee ocolitoare", adica pe limba noastra pe la naiba-n praznic...fara prea multe discutii si explicatii. Ei, si daca rutele astea ocolitoare cum sunt ele ar fi macar onorabile, ar fi ceva, ai sopti ceva ascutit printre dintii inclesteti de "fericire" si-ai porni la drum...dar nu...caci vedeti, voi, unde ar mai fi frumusetea calatoriilor prin Romania?! Nu s-ar sfarsi povestile noastre inca de la inceput? Si, serios acum, n-ar fi pacat de Dumnezeu sa ajungi la ore rezonabile acasa? Sigur c-ar fi!
Si-atunci, te-asezi ca un om civilizat ce te afli la coada frumos formata si...astepti ca o minune sa se intample...ca un politist (un altul, dar de unde nevoile mele vreau eu atatia?!) sa apara asa ca un Fat-Frumos din neant, pe-un cal alb sau macar intr-o masina ponosita, si, cu puterile-i magice pe care le poseda, sa le domoleasca elanul colegilor de trafic ce-si fac loc dand din coate, ma rog din caii-putere ai masinii si se strecoara pe stanga sau dreapta, doar in linia dreapt formata nu, un politist care sa dirijege maiestos si cu gratie cum numai el stie s-o faca, amarata de intersectie gatuita gata...dar nu...
...realitatea e totdeauna alta, asa ca n-ai decat sa inchizi bine usile si geamurile, sa pui la treaba aerul din dotare ca sa mai ostoiesti soarele ce musca prin parbriz si sa te lasi dusa acasa, domol, de sarpele urias...asa lenes cum stie. Inchizi radioul care vuieste de explicatii binevoitoare, suni un prieten si-l ametesti cu veselia ta, si lasi muzica cd-urilor tale sa-ti relaxeze muschii, sa-ti netezeasca pliurile de pe frunte...
Ei, da ati vazut ca se pot parcurge 90 de km in 4 ore? Altadata, sa nu mai fiti asa de neincrezatori! Pe curand!

Vara mea...

We Belong...

...together!
Prin '86/'87 am primit de la niste prieteni aflati de ani buni in Canada, ce altceva?...un video si o caseta video...mare, groasa, ciudata care inghitea, aveam sa vad, multe surprize placute.
N-aveam pe-atunci mai mult de 10-11 ani, dar stiu ca darul a fost tulburator...Caseta primita avea inregistrate videoclipuri in voga in afara, formatii si muzici stanii pentru o Romanie cenusie si austera. Cat am vazut-o si revazut-o, cat am derulat-o si rederulat-o e usor de ghicit... Am facut atunci cu sora-mea topuri, clasamente intortocheate pentru ceilalti, dar atat de evidente pentru sufletele noastre de copil.
Ne-am ales favoritele pe care le-am disecat in fasii subtiri de versuri scrise si traduse pofticios cu dictionare vechi pe genunchi...versuri inghitite apoi cu sete si devenite rugaciuni...
Azi, dupa ani, mi-am reauzit la radio aleasa si intr-o singura secunda am revenit in camera mare a copilariei...si-am revazut fetita slabuta cu obraji usor palizi innegrind apasat hartia imaculata, incercand sa inteleaga cu e cu acest "we belong...together". O copila care casca sufletul mare si se intreba inocent cand si cui va striga si ea fara frica incantatia minune... si o sora mai mica ce incerca sa priceapa framantarile stranii acum pentru ea, ale surorii mai mari...
Am inchis ochii pentru o clipa si am lasat sa ma invaluie vocea care e mereu inauntrul meu...si-am zis ca asa trebuie sa fie...ce ti-a fost drag odata, a ramas acolo in tine. Fireste ca mersul prin viata modeleaza, sculpteaza in trupul,mintea si mai ales sufletul tau, calatoria asta te modifica cumva, dar stiu bine ca ceea ce odata ti-a sters fruntea de sudoare si sufletul de amar, n-o sa devina niciodata praf in vant...Ce te-a atins pana in prasele, n-o sa fie nivelat de niciun tavalug...
Niciun sange n-o sa poata sterge ce odata ai incrustat cu ravna in muschiul zvacnind al inimii. Nicio neputinta n-o sa stearga vise desenate cu peneluri alese in suflete de copil...

...Intre veri lenese si rataciri prin furtuni, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari avute, intre doua singuratati poposite vremelnic pe-acelasi peron al destinului, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile. Sa intorc privirea si inima inapoi... si sa strig, asa tamaduitor precum copila firava din trecut : http://www.trilulilu.ro/pick4you/ff57c77b610c13 !!!

Dincolo de orice vama...

30,31 iulie si 1 august...Vama Veche a vibrat pe ritmurile greilor...Baniciu, Alifantis, Andries, T.Gheorghe, Iris...Motu Pittis acolo pe plaja, in aer, usor ca un fulg a reusit, din nou, sa-mi produca fiori si pielea s-o faca de gaina cand, pe inregistrarea pusa de organizatori, in semiintunericul din jur, a strigat puternic tuturor "sunt tanar, buna seara!”)...

...atmosfera calda, marea alaturi, cer liliachiu superb.

Pacat ca nu toti au apreciat (firesc, de atfel) evenimentul...muzica mult prea tare venita de la toate terasele din jur, muzica ce pe alocuri bruia. Ma gandeam ca un astfel de festival, care intre noi fie vorba ar trebui sa fie o mina de aur si pt localitate, ar trebui facut cu sprijin local si cineva sa oblige “vecinii” la mai mult respect. CHIAR DACA ESTE VAMA VECHE!!!

Oricum romantismul, asezonat cu miros sarat de mare si nisip caldut pe talpi...luat in doze mici...face bine oricui la suflet.

Ofer gratuit mostre:) ... http://www.youtube.com/watch?v=kDdpKCqsZV8&feature=related

Merita incercat!

Pe-un colt de stea...

E cald, e noapte, e liniste, e miros de incins, de uscat, de nervi intinsi. E toropeala lenesa a noptii de vara. Cu trupul imbratisand moliciunea zarilor, imprastii dorinte in vant...sa se-auda...sa fie culese...
Vreau mirosul de sarat in nari, tipatul sfasietor al pescarusilor si mainile lui mari, dar tandre scuturandu-mi blugii de nisip.
Vreau limonada rece din salasul careia sa muste pofticios o felie mare de portocala zambinda.
Vreau ape siroaie pe chip si tunet pe timp de ploaie.
Vreau sa ma fac ce am promis ca o sa fiu cand oi fi mare...musafir si calator. Sa-mi caut mereu si fara de sfarsit locul...si norocul.
Vreau sa ma fac mica, rasucind inele fermecate ca-n filmele copilariei, si sa ma asez domol in palma lui. Sa sufle iubire si sa nu-mi mai fie amar. Si dor.
Vreau sa construiesc pancarte mari pe care sa scriu constiincios "Se cauta printi. Se garanteaza pastrarea. Pe veci...si nu in castele de nisip!"
Vreau sa-mi impletesc un hamac si sa-l leg de marginile lumii...sa ma legan asa pana la adormirea mintii si-a sufletului.
Vreau sa cred ca nimeni n-a trecut intamplator pragul destinului meu. Nici eu pe-al lor.
Vreau sa nu-mi mai impiedic anii si pasii si norocul de deznadejdi si vise spulberate, la ceas de seara. Niciodata.
Vreau nu ORI ORI, ci SI SI.
Vreau urmele noastre prin praful stradutelor, sarutarile noastre trantite de asfalt si mirosul de noi.
Vreau sa adun tot haul de peste zi si sa-l inghesui in capsule. Sa-l iau seara cu apa multa, asa ca pe aspirina cand tamplele zvacnesc tavnos.
Vreau sa visez ca ma trezesc...la viata, la moarte, la ce e... si trezita sa visez ca dorm. O viata. O lume.
Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.

Privind spre inauntru...

Si daca vântul vremii pe coclaur

Le-o spulbera, cu mine, catre vis,

Spuneti asa... ca lumea mea de aur

Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.

(Serghei Esenin - Prezicere)

Ani la rand- incolonati ca niste soldatei teribil de seriosi- am ciocanit cu fruntea asudata de marea fereastra a lumii cerand, implorand momente de liniste si echilibru. De impacare cu lumea si cu mine. De pace cu mine, in mine. Am obligat Inaltul sa-mi traseze linia de plutire. Inutil!
Am facut atunci un exercitiu necesar: cunoasterea de sine. Mi-am tapetat inauntrul cu oglinzi uriase si-am facut apoi un pas in spate. M-am desprins. M-am disecat si analizat cu atentia si rabdarea unui chirurg priceput. Taios si obiectiv. Rece. Cum e alcatuita alcatuirea asta stranie?! M-am invartit in juru-mi cu degetele adanc infipte in obraz si, in final, am cascat ochi exoftalmici si-am strigat ascutit ca pentru altul: Ce utopie! In inocenta mintii de copil, credeam ca egalarea perfecta a talgerelor balantei imi va aduce multumirea de sine. Cu sinele.
Am priceput cu greu ca doar tumultul si clocotul din vine ma face sa simt ca sunt vie. Ca, oricat de sufocant si nociv poate deveni, gustul indoielilor, al problemelor care tanjesc dupa solutii salvatoare, gustul alergarii nebune prin viata, al intoarcerii pe toate fetele a sufletului poate sa ma faca sa simt ca sunt eu. Pentru ca sunt amalgam de indoieli si certitudini, de tradari si credinte, de putere si slabiciune. Am inteles ca mi-s vanzator si vandut in acelasi pachet, ca sunt propriul judecator si acuzat. Calau si osandit.
Am stiut sa nasc idei indraznete doar in nopti de zbucium, am putut sa aduc la lumina vorbe si ganduri doar cand preaplinul meu de viata si dor mi-au asezat condeiul in mana si sufletul in vitrina.

N-am stiut sa visez cu aripile larg deschise decat atunci cand orice speranta mi-a fost tavalita prin praf. Calcata ca pe-un gandac, in picioare. Miracolele mele nu s-au ivit decat in cele mai intunecate nopti fara luna. Fara stele norocoase.
Am indraznit sa fiu cu adevarat femeie numai atunci cand m-au incoltit deziluziile, am fost tare doar cand mi-am admis slabiciunea in bratele omului iubit, surprinzator, dar eu am stiut sa fiu puternica doar cand am fost la pamant.
Nu cer in genunchi victorii muncite, zbateri si iubiri castigate greu, in tiebreak, dar azi nu ma mai revolt in fata a ceea ce sunt.
Nu intrebati, caci azi continui sa repar fericiri defecte, sa bat poteci prin tara minunilor si sa ma predau cand si cand in fata propriului eu.
Dezgolita in fata ochilor mei, azi nu ma mai pot ascunde dupa paravane ieftine de hartie colorata.

Vive la France!

   O saptamana la Paris e o doza de rafinament si de romantism insuficienta, dar atat de necesara pentru orice femeie care se incapataneaza sa stea cu mana intinsa la portile fericirii!

Orice despartire de locuri nou descoperite, de experiente ce-au facut ca sangele sa-mi clocoteasca la temperaturi aproape letale, mi-a asternut totdeauna apoi pe chip o melancolie aproape stanjenitoare. Insa desprinderea avionului de taramul lui Baudelaire, Verlaine ori Apollinaire m-a facut sa simt ca ma rup...din mine. A fost ca si cand am gasit in sfarsit taramul-prelungire al fiintei mele si brusc a trebuit sa-l parasesc.

Am savurat prin ani eleganta distanta si coplesitoare a Vienei, mi-am acordat sufletul pe ritmuri de Mozart, am admirat voiosia din ochii si obrajii cehilor, am plecat capul in fata maretiei Alpilor Elvetiei, am ciocnit bucuroasa o halba de bere cu radacini germane, m-am scaldat in marile Greciei, mi-am inmuiat buzele arse de soare in ceaiul de mar verde al turcilor, am admis ca Podul cu Lanturi ce uneste pe veci Buda de Pesta e uimitor, dar nicaieri n-am spus ca acolo as vrea sa-mi depan restul zilelor...

La Paris am simtit asta, am gandit-o si-am spus-o de mii de ori ca pe-o rugaciune catre cei mai buni si darnici zei.

N-as sti sa spun ce e mai facinant in orasul luminilor...muzica strazilor...parfumul...vinul rubiniu...impasibila Sena...sampania naravasa din pahare...magia parcurilor trepidand de viata...grandoarea Arcului de Triumf...privirea lui Ludovic al XIV-lea de staja in poarta Versailles-ului...spendoarea florilor...croissantetele savuroase cu unt...trufele indraznet tolanite in praf de cacao...iubirea din ochii celor care inca mai cred ca totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa lor...inima ce-ti tresarea si ea cu mintea aiurea, departe...

...stiu doar atat : cu mainile larg deschise si cu privirea spre cer, am desenat cercuri uriase in aer, am strigat lumii intregi, acolo in inima Parisului “ Poate ca-s mica, dar cat de mare este libertatea mea!” si mi-am jurat c-am sa ma-ntorc...acasa!

Acasa...

"Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."
(O.Paler)

A inceput BooKFesT. Azi am fost acolo cu copiii. Desi inca se mai asezau rafturi si se verificau coduri, am simtit ca am ajuns acasa de cum am intrat. Nu stiu cum si de ce, dar mirosul de carte, mai veche sau mai noua, mi-a amintit mereu de cele bune. De cele curate si adevarate. Nu stiu din ce unghere prafuite vine senzatia asta, dar stiu ca slova si condeiul mi-au fost mereu amici de cale lunga. De viata.

Nu sunt, insa un cititor modern, sunt inca invechita in ceea ce priveste rosturile cartii. Nu pot casca falcile reci si anoste ale laptop-ului si despica fire de poveste...in lumea virtuala. Nu stiu citi sau scrie decat asa, batranicios si stangaci, cum m-am deprins la scoala. Cum am apucat. Mie imi place sa rontai avid randurile cartii si sa ma astern pe mine insami in nopti de visare. Imi place sa simt ideile cu sufletul, cu mana, cu gandul. Imi place asprimea hartiei si mirosul cernelurilor, cotorul ce se desface anevoios la inceput si linistea din ganduri cand sunt in fata foii...albe sau cernite.

Sunt, de asemenea un cititor lenes. Nu stiu sa alerg printre filele plumbuite. Vorbele profului de literatura din liceu, celebrul de altfel domn Balu, mi-au ramas scrijelite in minte...Carte se ia pe-ndelete, zicea el sprijinindu-si gandurile si fruntea usor incruntata de palma-i masiva si nefiresc de alba...cartea se mangaie, nu se infuleca hulpav. Si mai ales, se vizualizeaza, se digera incet asa cum un vin bun se plimba prin gura...sa-i simti savoarea ascunsa. Il priveam atunci cu gura cascata si nu indrazneam nici sa respir ca nu cumva sa-i curm ideea inca nenascuta. El m-a invatat atunci sa am rabdare cu fiecare cuvant, sa-i dau dreptul sa ma convinga, sa ma fascineze ca apoi eu sa-l conduc spre lumina. M-a invatat sa imprietenesc cartea cu foia alba si creionul...avem memorie scurta, din pacate, uitam in timp si ce ne intristeaza, si ce ne bucura. Noteaza! Si orice singuratate ori amaraciune iti va fi uitata cand vei reveni la cele ce le credeai uitate!"Am devenit astfel, definitiv si fara sansa de schimbare, un cititor molcom, asezat. Greoi si lenes. Nu mai stiu functiona altfel decat cu cele doua ustensile alaturi. Cand citesc, buchisesc...dezleg, parca mari mistere, notez si subliniez, incercuiesc si imbujorez pagini...asud ca dupa uriase razboie...si eu si cartea, dar ramanem cumva legate pe veci. E o chimie greu de explicat si scris in formule.

Azi, in mijlocul oceanului de carti din jur, m-am simtit naufragitul straniu de fericit, care n-as mai fi vrut sa se-ntoarca acasa.

Normal, era deja.

Copilăria - un basm fără sfârşit…

Am recitit de curând ceva care imi atrasese atenţia inca de la prima lectura… etse un interviu cu Dumnezeu, în care se răspunde la o întrebare simplă şi la care mulţi dintre noi ar vrea să ştie răspunsul : « ce Te surprinde cel mai mult la omenire, Doamne ? » « Că ei trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată şi mor ca şi când n-ar fi trăit vreodată ; Că se plictisesc cu copilăria -se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii ; Că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea ». Asta m-a făcut să mă întreb ( mai ales azi, cand am alergat pe role cu copiii prin Herastrau, cand am jucat din nou sotronul dupa ani muuulti de pauza, cand am ras si-am visat cu sufletul pana la urechi!) ... ce e copilăria ? Sau a fi copil ?...
M-am gândit mult, privindu-i agitand cretele colorate in varfurile degetelor si nascand cu imaginatie tablouri fantastice pe aleile gri ale parcului, dar n-am reuşit să dau o definiţie completă şi mai puţin austeră… Tot ce-am reuşit, a fost să-mi amintesc de vremea când credeam că ţin totul în palmă, ca intr-un glob de cristal pe care il fac viu doar prin simpla agitare a bratului, când plângeam şi râdeam în aceeaşi zi fără motive serioase, când baba cloanţa, dar şi Făt-Frumos îmi erau alături la întâlnirea cu Moş Ene.
Am zâmbit la amintirea genunchilor juliţi şi cu gândul la teama de doctor, omul acela în alb are după spusele mamei nu-ţi vrea niciodată răul…Mi-au venit apoi în minte jocurile copilăriei , şotronul şi de-a v-aţi ascunselea când se trişa întotdeauna la numărătoare şi toţi ştiam asta, oamenii de zăpadă şi săniuşul în plină iarnă, de Moşul care avea mereu sacul plin...toate îmi treceau acum pe dinainte, deşi le credeam demult uitate.

Câtă putere avusese o singură întrebare… « Ce e copilăria ? »
Am zâmbit şi am simţit atunci că cineva, poate chiar sufletul meu, îmi dă răspunsul…Copilăria ? Un tărâm magic…nu ştim de unde începe şi când se termină, ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie uneori fără să o fi trăit depin, alteori fără să ne dorim cu adevărat. Am ştiut atunci că ea este lumea fermecată când totul devine posibil doar daca inchizi ochii si alergi cu gandul, e timpul când suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Ne facem prieteni din Ilenele Cosânzene sau Feţii-Frumoşi, suntem vrăjitori sau eroi legendari, călătorim oriunde doar prin puterea minţii şi suntem oricând capabili să jurăm că am fost acolo cu adevărat.
Un singur lucru n-am reuşit să înţeleg : când şi unde se termină copilăria ? Cum se face ca la un moment dat devenim extrem de serioşi, că uităm să zâmbim şi să ne bucurăm de lucrurile mărunte, că ni se pare imaturitate adevărata bucurie.
Vă propun un pact, copii şi adulţi, : haideţi ca măcar în luna copilului şi a copilăriei să renunţăm la minele serioase şi mult prea preocupate de « adevăratele » probleme şi să zâmbim aşa…a înţelepciune, în colţul ochilor măcar !...Hai la multi ani bujorilor din obrajii vietii voastre, seninatatii naive si zambetelor jucause de pe buze!...

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată.Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."( Ion Creanga)

Inima... nu e de piatra

Inima nu fi de piatra, ca doar tu n-ai fost lasata
Sa vezi dorul cum ma poarta fruza-n vant!
Inima nu fi haina, c-ai si tu un pic de vina
Daca n-am o zi senina pe pamant!
Inima cu ochi ca mura si ca trandafirul gura
Nu-mi da dragostea de-a dura ca-i pacat!
Inima nu fi de gheata,fara zambet cald pe fata
Fara cantec,fara viata doar oftat!...
Doar de dragul tau,raul mie mai rau
Rasul mie mai rar,amarul mai amar
Si tot suspinand ca omul
O sa ma usuc ca pomul
Ce-si da frunzele pe doua lacrime
Inima cu ochi de stele eu ti-am dat visele mele
Tu le-ai ars ca pe surcele intr-o zi
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc...

Si daca vreti si muzica... iata: http://www.youtube.com/watch?v=08E-JVrPqQI&feature=related ... interpretarile sunt mai vechi sau mai noi... mesajul e mereu acelasi...

Purtata de vant

Weekend-ul trecut am pus bicicleta pe...roti! Desi mi-era dor de-o hoinareala strasnica, am tot amanat momentul, caci ba mi se parea prea devreme pentru un astfel de rasfat, ba reprizele de soare se luau la intrecere cu cele de ploaie, ba oboseala de peste zi culegea victorii: un somn dulce ori agitat, dar timpuriu!...
Dar am zis "Gata!...E timpul!Trebuie sa-mi dezmortesc oscioarele troglodite, infierate in iarna!
M-am gandit daca sa-mi infig vitejeste minusculele casti in urechi si sa ma rup odata in plus de larma ucigatoare din jur. Am ales sa ma arunc in valtoare, sa-mi deschei sufletul la gat si sa-mi las urechile libere.
Campina e minunata, dar imprejurimile ei sunt uimitoare! Nu stiu cand s-a transformat orasul intr-o gamalie, stiu doar ca muscelul isi ascutea trufas inaltimile si facea prinsori cu ciresii din jur ca n-am sa-i ating culmile. Ca piptisul greoi are sa ma-nfranga. Gresit! Nu stia el cata vointa zace in trupul firav ce-i topea avantarile!
Privit de sus, orasul era acum doar o gargarita prinsa atent la borurile palariei... Pamantului.

Ce bine am decis cand am lasat acasa muzica din masinaria ce stie sa-nghita zeci de melodii! Alta muzica imi umplea acum alcatuirea! Nimeni in jur... Mi-am ingaduit sa privesc cerul intinsa pe iarba, sa zambesc departarilor si sa zburd aiurea cu mintea. Doar vantul, din cand in cand, imi ravasea sprintar suvitele si-mi desena coafuri doar de el stiute. Suiera batran pintre frunze si-mi punea intrebari zapacite. Am tacut si l-am lasat sa se vanture in colo si-n coace, alene ori nervos, pana cand, plictisit, s-a ascuns prin alte salasuri.
Nu stiu cand seara a inceput sa muste pofticios din zi, dar am vazut ca soarele incepe sa caste si-am inteles ca trebuie sa ma desprind, dar am decis sa revin.

E un exercitiu ce face bine sinelui. Incercati!! S-ar putea sa va placa desprinderea de pojghita firava a concretului.
Si nu va lasati sufletul anihilat, claditi caramida cu caramida...la fericirea proprie!
Ei, gata acum...e timpul sa ma pun, din nou, pe...roti!

Iubirea-o zi din saptamana

Iubirea e ca o zi de...
Luni- pentru ca atunci e inceputul. E facerea sufletelor intr-unul. E ziua cand Dumnezeu decide sa uneasca atomii lui cu-ai tai si sa creeze Omul. Pe de-a intregul. E ziua luminii, cand sufletul torturat indelung, tresare si e gata sa-si ragneasca cu forta credinta ca se poate.
Pentru iubire, o zi de luni e tamaduitoare, facatoare de miracole.
Marti- pentru ca atunci apare primul zvacnet perfid al gandului, prima inflexiune a vocii, prima temere ca esti pe muchia subtine a unui hau pofticios. E ziua balansului: te opresti sau iti stergi sudoarea, sfarami neincrederea si mergi inainte? Te cutremuri de frica sau pasesti tantos inainte cu sperantele usor zdrelite si insangerate?...
Miercuri- nu mai e cale de intoarcere. E ziua cand te prabusesti sinucigas in deschiderea bratelor lui, e ziua predarii de buna voie la picioarele unei iubiri din labirintul careia nu mai stii iesi la lumina. Sunt orele in care ne indarjim sa aratam cat de fara margini iubim, cand ademenim spre lumina, spre tihna vesnica suflete deja descurajate de frici. Miercuri e ziua in care, cu manecile suflecate, reusim sa construim din cuvinte punti de legatura.
Joi- e ziua sentintei: condamnarea pe viata, la iubire! E momentul festinului, al degustarii suferintelor fara liman. E ziua cand afli, scuturandu-te de zgura vechii iubiri, ca mai ai un singur drept inainte de implinirea destinului, acela de a pleca. Cu ochii secati de lacrimi, imbarbatam inima pentru marea si definitiva evadare. Brodam rugaciuni umile in nopti istovitoare, sperand naiv ca ziua de maine va fi izbavitoare.
Inutil strigam lumii intregi indiferenta noastra, inutil pedepsim gandul inca vinovat! Joia, singuratatea este implacabila!
Vineri- e ziua Venerei. Acum intelegi ca iubesti tot ce nu ti se ofera, toate cuvintele inca nenascute, tot datul inca nedat. Azi, fara sa mai stii cand ai plecat si unde ai ajuns, esti gata sa ierti fantomele unei iubiri cu prea putin noroc. Azi nu mai condamni cu patima, nu mai blestemi din dragoste, ci, cu ramasite de curaj in glas, iti spui ca, desi te-ai vlaguit in daruiri fara raspuns, totusi ele te-au obligat salvator sa ramai viu, destept, onest. Azi poti sa-ti spui, ca fara caderi nu-s nici ridicari si ca fara goana( desantata aproape) dupa iubire, framantarile inimii ti-ar ramane straine.
Sambata- e o zi trista pentru iubire. E ziua strigatelor sfarsite, din adanc, de moarte.
Fie sa nu cunoasteti aceasta zi, fie sa treceti peste ea asa cum ii sta bine oricarui om grabit, care cu truda, dar temeinic invata sa-si ostoiasca strigatele de durere, sa-si nasca imbratisari mintite si tipete de placere neindragostita doar ca sa inhumeze propria inima zvacninda, vinovata ca vrea.
Fie sa nu va incurcati pasii si destinul in sirul amagitor al margelelor de sticla, unde doar cei ori foarte abili, ori foarte norocosi... ating limanul.
Duminica- nici nu cred ca exista pentru iubire. Daca credeti ca da, scrieti-o voi, cunoscatori desavarsiti ai normelor si daca mintea mea lucida se-ndoieste, plamaditi voi soroacele marilor iubiri! Eu azi ma duc sa ma odihnesc, ca Dumnezeu in ziua a saptea...
Si cand arhitectura vorbelor voastre o fi in stare sa-mi ridice inima si s-o scuture de praf, voi stii ca-s gata sa innod sperante pentru inca o zi de...luni.

La vremea inchiderii...

"Asa fusese intreaga mea viata, asa fusese si stropul meu de fericire si de dragoste, intocmai ca gura aceasta impietrita: un pic de rosu pictat pe chipul unui mort."( H. Hesse-Lupul de stepa)

Vreme dulce-acrisoara de primavara. Soarele ghidus imi trage de ploape la nasterea fiecarei dimineti. Are chef de ciripit povesti si crede ca mai sunt copil sa-l ascult. Nu. Cu sufletul tabacit de zile, aleg alte realitati. Unele imi sunt zaharuri ieftine pentru clipe grabite, altele realitati-pansament(de unica folosinta, ce-i drept), leacuri genial brodate pe hartie ori pelicula de altii...vicii senzuale de care sufletul descheiat la gat pe timp de primavara, are atata nevoie.
La mine, e vremea inchiderii-nafara, deschiderii inauntru...
Iata farame de egoista desfatare:
http://www.youtube.com/watch?v=AaMST_hNUVQ

Uneori ajuta, alteori adancesc rani... Uneori ploile de-afara sunt infime comparate cu furtunile dinauntru...

Sunny Days?

"Ca să-ajung pana la tine, i-am zis vantului:
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)

I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."

Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.

http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw

Afara si inauntru

Azi e o zi luminoasa, si-mi vine sa zambesc, asa, fara vreun motiv sau poate pentru ca am reusit sa pricep (greu) cum sta treaba cu vartejurile vietii.
Ieri mergeam cu masina spre serviciu, la ora mea cam frageda pentru multi muritori, si pentru prima oara dupa zile multe mi-a intrat soarele in ochi. Brusc si mandru nevoie mare de izbanda lui. E semn ca a venit primavara, si m-am simtit pentru o clipa parte din gasca celor care au facut piramidele sau monumentul de la Stonehenge si care stiau ca a mai trecut un anotimp dupa cum cadeau razele soarelui prin cate un loc special ...
Zilele trecute a fost frig si ceata. Afara si inauntru. Gonind spre scoala ( unde naiba si de ce ma grabesc asa mereu nu stiu!), il ascultampe Baniciu care numara de zor secundele de fericire cu-n ceas de buzunar. Mi s-a parut un pic naiv, onest si avantat, in modul usor ridicol in care ne apar acum cei de altadata. Si am avut o senzatie destul de nesuferita, ca lumea de atunci era noua si mult mai putin complicata, cu mai putini oameni care au mai putine lucruri de cantarit si de decis ...
Era inca intuneric si parbrizul nu voia deloc sa se dezghete, iar Baniciu se incapatana sa numere ploile din 2 in 2...Ma gandeam ca pare venit din alta lume, un dinozaur, ca si mine de altfel, natang si usor prostut, ce inca vorbeste si crede in lucrurile alea profunde si azi atat de neinteresante, azi cand traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun... vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele, dar stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan. In fine.
S-a mai inmuiat gerul si dumnealui, soarele, ciocane si azi in ferestre. Ma duc sa-mi fac un ceai de ierburi aromate, ca sa pot sa privesc lumea peste marginile cestii.
Sa va fie bine, si sa vi se faca primavara ...Afara si inauntru.

Despre forta si slabiciune...cu ingaduinta

« Nu duşmanii sunt cei care ne ameninţă, ci propriile noastre slăbiciuni. »
V. Butulescu

Ştiaţi ca lumea nu se imparte in femei si barbati, ci in oameni apti sa-si recunoasca putintele, dar mai ales neputintele si oameni care se sufoca de propiile slabiciuni si frustrari ? Ceea ce m-a facut mereu sa cred ca exista oameni puternici si oameni slabi. S-o luam didactic :
Aparent fragile si firave, fiintele puternice au mersul linistit si vorba domoala. Pot sa îmbrace sufletele goale si-s gata oricand sa domoleasca furtunile gandurilor, sa plasmuiasca pacea pe cerul constiintei, sa zambeasca resemnat invidiei, trufiei, rautatii gratuite. Stiu sa taca atunci cand lumea toata vuieste de cainosenie, sa imparta cuvinte suave cand restul sâsâie cu venin. Cei puternici au o lumina aparte in priviri, o relaxare usor enervanta pentru ceilalţi, o detasare de tot ce e apasator, gretos, scârnav si vor insi aşişderea alături, doar forţa lor ii duce mai departe.
Cu paşii mari si sănătosi, cei slabi apasa strasnic pe gatul destinului, doar, doar Bătrânul le va simţi cumva încercarea si-i va lua in seama. Respira puternic, şuierător ca valurile produse sa înfioare, parase, sufletele milostive din jur. Nu suporta oameni forte in dreapta lor, cum altfel le-ar mai conduce ei, viitorul?...Vor marionete pe care sa le-nveţe cum sa joace „corect”, pe scena vieţii. Cu capul veşnic plecat, trag cu ochiul de vultur si ţes iţe bine ticluite. Mirosul cald, de sânge, le e mai ştiut ca propriile vise si fac cumva sa vadă victime si acolo unde sacrificiul inca nici nu s-a înfăptuit. Bieţii!

Uneori, in jungla asta cotidiana in care ne zbatem febril, ni se poticnesc orele in buruienele otrăvite crescute in jur, suntem forţaţi sa degustam pocalele cu lichid gălbui, amar, de fiere. Poate chiar norocul, puterea, tăria ne sunt terfelite prin minciuni si neîncrederi, dar se uita ceva: cei puternici au slăbiciunea de a cădea, dar si
forţa de a lupta mai abitir cu propriile neputinţe, de a o lua de la capăt cu forte si mai mari...puterea lor vine din curajul de a se ridica si, resemnat si matur, de a zâmbi acelora care învaţă sa lovească înainte de a obloji, de a judeca înainte de a înţelege, de a vorbi despre ura si urâţenie, înainte de a ştii ce e dragostea si frumosul, acelora care dau cu pietre in cel care are forţa sa zboare, doar pentru ca el nu se poate ridica de la pământ, acelora care in numele adevărului si-al dreptăţii vad mai uşor paiul din ochiul altuia decât parul din propria privire.
Cu ingaduita spun ca toti suntem putin din fiecare, si-atunci, tac si las suvoaiele sa curga!...

Oameni care schimba destine...

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul."

Exista oameni care schimba destine si exista oameni a caror trecere pe dinainte-ti nu dureaza mai mult decat ai pune geana peste geana...
Exista sufletele care stiu sa atinga, sa oblojeasca rani si sa faca sa-ti creasca in loc, aripi, oameni care stiu sa te-nvete sa zbori, si trupuri care alearga spre niciunde mai abitir ca orice atlet...
Exista oameni care apar si dispar din vietile noastre, dar care sunt mai vii ca nicicand si glasul lor iti rasuna in minte, in urechi, dar mai ales in suflet innodand cuvinte potrivite, desenand trasee de viata si spulberand harti de suferinti. Cineva i-a invatat cumva sa croiasca drumuri bune acolo unde noaptea deasa se asternuse deja, sa rasara miracole superbe in suflete ravnind a fericire... Au ei un talent special care ii ajuta sa stie cum sa supravietuiasca oricaror tenebre care rod, in mod normal, vieti.

Exista iubiri de-o vreme, iubiri timpurii, iubiri mature, iubiri patimase si ... Iubiri definitive. De-o viata. Iubiri ce ti se-arata total, cu toata forta si splendoarea lor, fara nevoia brutala de a scotoci dupa ele, de a le pune garduri la intrare...ca sa nu fuga.
Marile iubiri vin ca primavara dupa iarni gheboase de asteptare si stiu sa fie « indelung rabdatoare », sa transforme imposibilul in creatii desavarsite, stiu sa nasca inimi doldora de fericire.
Cu ani in urma mi se explica teoria potrivit careia, Iubirea nu cere, ci da, nu pretinde, ci ofera, tace, spera, cucereste si are prin forta, nu a vorbelor inselator-devastatoare, ci prin acceptare si tacere. Am zapacit atunci buclele in zguduieli neinduplecate ale capului si-am batut din picior a dezacord. Nu intelegeam. Nu acceptam. Poate nici nu iubeam.
Orbita de inocenta varstelor fragede, acuzam invinsii in iubire de neparticipare, de blazare. Iar in mine sfasiam sufletul care se incapatana sa verse lacrimi amare. Cu buzunarele pline de increderea si siguranta pe care ti le dau stocurile de speranta stivuite atent in ani de lupte aprige, ma incapatanam sa cred ca alte curcubee se vor ivi peste viitorul meu.
Azi nu ma mai revolt de-atata deznadejde. Azi am inteles ca Iubirea aceea sperata in vise de fecioara, razbate prin timp si stie sa treaca granite si frontiere si se intoarce candva, cumva la tine. Azi stiu ca iubirea aceea curata si vie, are radacini suficient de puternice, incat sa nu fie smulsa nici de deznadejdi, nici de rataciri.
Luminata de revelatii salvatoare, azi stiu sa astept, sa rabd, sa cern inchipuirile de realitate. Poate ca abia acum inteleg, de fapt, ce e iubirea cu adevarat...multumita unor oameni care stiu sa schimbe destine !...

Tari de poveste

Exista locuri in lume care sunt binecuvantate. Cineva acolo sus le indrageste mai mult, le mangaie blajin umerii puternici, sufla bunatate, prietenie si hotarare peste oamenii ei, netezeste cutele adanci de pe fruntile cerului, pune culoare si viata in obrajii vietii lor. Acum stiu sigur asta.

O saptamana in Alpii Elvetiei, deasupra lumii si-a rautatilor, cu mana streasina la ochi de-atata lumina si curatenie, cu vorbe soptite de teama de a nu curma linistea dumnezeiasca din jur...nu poate fi decat o amintire superba inramata atent si agatata intr-un ascuns ungher de inima.

Cu toata agitatia inerenta unei deplasari cu copii, printe cursuri la scoala din Buchs, patinaj, curling ori hochei in splendidul Wildhaus, degustatul pralinelor fine si-a branzeturilor autohtone, am gasit puterea de a ridica ochii spre albul inaltimilor si de-a fi o clipa doar cu mine. Am gasit ragazul de a trage aerul tare in piept si de a-mi lasa gandurile sa ma poarte in voie.Am topit pe buze si pe limba triunghiuri delicioase de ciocolata si-am zambit cu inteles crestelor pudrate parca cu zahar de maini urise venite din cer.

Desi partea franceza a Elvetiei e mai aproape sufletului meu ( visez inca la atmosfera eleganta si usor aristocrata a Montreux-ului desenat in trepte ce coboara parca spre-a se sfarsi in marele lac Leman, Geneva ori Lausanne cu parcurile sale nesfarsite...), micutul Buchs, cochet si animat, rasfatat din plin de fulgii de nea, pazit cu stasnicie de munti, scaldat de ape de topaz, mi-a masurat cu ceasul sau de buzunar, elvetian, cum altfel?, secundele de dor si fericire...

Nu te necaji!

Nu te necaji…si viata mea, ca si a ta, se masoara cu un ceas de buzunar. E diferit, dar pofta maladiva e aceeasi. Consecventa la fel. Nu te necaji daca noaptea suna uneori a pustiu sau naste vise haotice. Acolo, in cotloanele cele mai ascunse, tu stii. Asa cum scris e si in destinul meu. Niciun sange n-o sa poata sterge ce-ai incrustat in muschiul zvacnind al inimii mele. Nicio neputinta n-o sa-mi stearga chipul desenat macar din cand in cand in aducerile-ti aminte...
Cursul e asa cum il stii. Ma aventurez mereu si mereu spre alte necunoscuturi, port razboaie cu cei care-mi vaneaza inca feminitatea pe strazi, si... te vad uneori in multime. Raspund buna diminetilor, te iubesc-ului si noptii tale bune. Nu te supara, inca mai gresesc. Doar ma stii cum sunt, usor zapacita de aerul tare, imbujorata de iubirile adanci visate pe sub vasc norocos, gata oricand sa sterg cu batiste fine rauri sarate de pe chipul meu si sa iau la picior, viata.
Uite, dimineata mi-a fost tare greu sa ma extrag dintre cearsafuri...Era inca noapte si era frig in jur... Cu atat mai greu mi-a fost, cu cat tu ai ramas acolo, sub plapuma umpluta cu puf de lebada alba... Calda... moale... respirand usor, neauzit... zambind senin copilariei in care pareai intors...
O clipa m-am gandit cu groaza ca nu voi fi in stare de nimic nici azi, atat de plina de tine...si-am zis ca poate dusul, o mi stearga urmele tale din par si de pe chip si de pe umeri... M-am cambrat violent cand suvoiul rece mi-a atins omoplatii... Parca m-a lovit un ciocan... Mii de ace de gheata imi biciuiau simturile amortite inca, si eu tot in acelasi loc eram cu gandul... Apa imi cadea in crestet si mi se prelingea onctuos pe tot corpul... Cu toata raceala periculoasa a apei, pielea mea continua sa simta rasfatul...
Nu te necaji pe rafuielile mele cu fantasmele astea...
In fine, am urmarit o clipa picaturile desprinse de pe mine si m-am vazut asa, multiplicata de mii de ori in stropii de apa, spargandu-ma la impactul cu fonta grea a cazii, speriata din multimea de sfere limpezi, inghesuite rostogolit in scurgerea ingusta...
Am oprit apa si-am ramas asa, sprijinita pe peretele de sticla, respirand sacadat si scurgandu-ma de apele reci cu care-am incercat sa mi te desprind de pe trup...O clipa fara tine… Inutil.
Ca din suflet... din suflet... chiar de s-ar inventa antidotul, si nu l-as folosi!
Am revenit in dormitor, in agitatia-mi caracteristica, pentru ca, asa cum deja stii, n-am stat nici azi bine cu timpul... Te-am privit cum dormi lenes somnul tau de copil... Copilul care ma transforma... Am zambit la mine larg, din oglinda de pe usa deschisa a sifonierului... Aproape nu m-am recunoscut... De regula sunt incrancenata si cu vreo jugulara ramasa atarnata printre dinti... Ma gandesc la copiii de la scoala, cam lenesi uneori, rasfatati si capriciosi, pe care, de zile in sir ii urmaresc amuzata cat de incet se misca, descoperind, de fiecare data, ca si mai incet de-atat nu e doar o expresie... Cu ceva timp in urma i-as fi incolonat riguros, fara alt rezultat vizibil in afara venelor umflate de la tamplele mele... Acum ii privesc aproape cu duiosie cand m-anunta ca au obosit si vor o mica pauza... Va inteleg, le spun...

Asa cum ziceam, inca mai gresesc, dar tu in iubirea-ti enorma, n-o sa te poti supara pe mine. Intre zapezi si primaveri grabite, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari constiente, intre doua singuratati legate la gat cu acelasi fular calduros, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile.
Nu te necaji!

Recompense

- Din toamna va mutati la "Rosetti"?
- Sabin, ce legatura are asta cu discutia noastra? De unde intrebarea asta?
- Pentru ca la anu' plec acolo si mi-as dori tare sa fiti profesoara mea si la liceu...

Asta e cel mai frumos compliment primit vreodata, asta e adevarata recompensa ce poate umple multe alte goluri...Unica.
Am evitat raspunsul, pentru ca cine mai stie ce va fi in lunile si anii ce vin, dar fara sa banuiasca macar, adolescentul rebel, recalcitrant si impertinent in fata multora, a nascut nu atat pe chipul, cat mai ales in sufletu-mi mii de zambete...
Asa reusesc ei, dracusorii astia cu chip angelic, sa te scoata din cele mai adanci ceturi si cu atata seninatate sa-ti arate lumina...

Metamorfoza... impusa

Azi a plouat torential, dar nu-i bai de aici, de jos, ploaia nu se simte. Peste intinderea nesfarsita, picaturile uriase cazute de pe obrajii inaltului nu sunt decat apasari ce deseneaza cercuri perfecte... Doar griul cerului a strabatut pana aici si mi-a infiorat o clipa solzii. Doar in momente de-astea ma revolt zi-mi zic ca niste ploape mi-ar fi fost de folos, m-ar fi ascuns chiar si pentru o clipa de plumburiul asta! In fine, mi-am incordat mustatile si-am pornit in calatoria mea zilnica. Multa agitatie, probabil vanticelul pornit ce-si facea de cap deasupra, agita spiritele si dedesubt. Un calcan botos devora in liniste ceva guvizi naivi ce-i dadeau tarcoale...Prostanacii, atrasi de aparenta lui platitudine se apropiau prea mult... de, asa e peste tot, ce-i mici sunt inghititi repede cand nu-s atenti! Mi-am vazut de drum, stiam ca pana si el are zile mai bune.
Trei scrumbii suple isi etalau stralucirile metalice si discutau de zor despre deficitul de alge savuroase, datorat poluarii tot mai amenintatoare. Incruntate deja, erau decise sa creeze un sindicat, sa faca greva daca e nevoie, dar sa-si salveze caminul. Si urmasii. Atras de discutie, batranul stavrid plutea somptuos spre grup, aducand cu el bancul intreg. Cu totii hotarasc sa deseneze pancarte si sa le poarte in spate in drumul lor spre suprafata...poate daca marea va fi intr-o zi plina de lozinci mieroase, nascute pe luciul apei, cineva va vedea si-i va lasa in pace... Bietii!
Mama delfin nu intra in discutie...joaca ei cu puiul, lectia ce i-o da parea mai atractiva, mai importanta. E felul ei de a salva viitorul. Imi zambeste complice - si pe mine m-a facut candva sa iau viata ca joc...imi zicea sa ma las pe spate, sa privesc cerul tivit cu stele si sa astept ziua cand prima va cadea si mi se va aseza pe frunte...
I-am zambit la randu-mi si-am lasat-o sa nasca alte vise in suflete.
Mi-am aruncat inotatoarele sub cap, am incercat din nou pluta cu fata spre marea de sus... si mi-am amintit de ziua cand m-au primit aici...in lumea din adancuri, cand m-au invatat sa nu ma sufoc fara aer, sa nu cedez fara tot ce stiam ca-i omenesc a avea. Sa nu ma mai tem de cadere. Sa transform plamanii in branhii, sa nasc solzi protectori si sa invat sa tac. Sa inec cuvintele si-apoi sa le sap morminte in nisipul de pe fundul marii. Sa-mi fie dor sfasietor doar de secundele cand ies deasupra si-mi hranesc trupul firav cu stropi de aer, niciodata de fiinte vii! Sa iubesc ecoul chemarilor din adanc, niciodata catrenele perfide venite de deasupra!...
Am lasat terestrul cu nedreptatea lui absurda si-am ales sa plutesc in mari cand calme, cand tulburi... asa in cautarea tihnei vesnice...

Scotocind printre amintiri...

"Ce mi-a placut odata imi place intotdeauna, pentru ca optiunea mea este motivata. Fie ca urasc, fie ca iubesc stiu clar de ce..." (Diderot Scrisori catre Sophie Volland)

Nimicuri valoroase atent stivuite in camara sufletutului, maruntisuri fara pret puse bine in cutii frumos colorate... asta am adunat in ani de mers pe jos prin propria-mi viata.
Nu ma atasez de lucruri fara viata, fapturile mi-s mai dragi, asa cu bunele si cu relele lor, dar scrisori induiosatoare de adolescenti revoltati, flori de colt presate intre foi imaculate candva, ingalbenite azi, carti postale aduse ori primite de prin lume, pagini cu versuri tremurande in fata eului trantit la pamant, proze mazgalite in nopti de nesomn, facute ghem, mangaiate apoi sa se-ndrepte... m-au facut cumva sa le pastrez.
Jurnalele nascute cand inca nici nu ma dezmeticisem bine si nu prea stiam gustul lumii asteia, de fapt niste caiete mici, dictando, imbracate in hartii frumos desenate, in care seara de seara notam vise si teluri pe care juram sa le-ating, destinatii spre care stiam ca-ntr-o zi am sa zbor, rugaciuni de imbunare a destinului, colaje de stihuri ciufulite, si decupaje ciudate...toate dorm acum linistite si-mi zambesc uneori cu intelepciunea cuiva care stia dintr-un inceput ce-avea sa se intample... Nu m-am indurat sa le omor, ci le-am purtat cu mine zi de zi chiar si azi cand tehnologia impune aproape renuntarea la albul foii si albastrul cernelei. Nu! Nimic nu poate atinge sublimul penitei care saruta hartia casta fasaitul usor pe care il lasa in urma...literele care se nasc acum si aici din mana ta... Nicio singuratate n-a fost totala cu ele alaturi. Ele mi-au stiut avanturile, temerile, amorurile si neamorurile, mi-au fost oglinda in care uneori am parut frumoasa si apta de orice, alteori hada si neputincioasa...dar mereu eu, eu cu fetele mele, neslefuite, nelustruite, fete ale omului facut dupa asemanarea divinului, dar doar dupa asemanarea lui...
Ce n-am facut... N-am colectionat nicicand oameni, n-am facut liste pe care sa bifez apoi cu trufie, am adunat in schimb doruri sfasietoare si iubiri traite adanc, himere ale sufletului si pacate de a fi crezut un pic prea mult. Fleacuri care au ivit zambetele pe chipul meu, pasteluri ce-au dat culoare vietii mele uneori usor incolora, firimituri de fericire...
Cutiile tantose cu amintiri stau frumos asezate pe rafturi si din cand in cand imi fac siret cu ochiul si stiu... trebuie sa ne intalnim, sa ne luam de mana si s-o pornim in calatoria spre trecut, spre centrul... Sufletului.
Voi? Ce-ati strans in ani si nu va indurati sa dati de-o parte? Iubiri? Frustrari? Fericiri? Nimicuri colorate ?

Je Suis Malade

Pentru cunoscatori. Pentru iubitori. Pentru iubiti si neiubiti. Pentru indrazneti si capete plecate. Pentru nopti albe si zile negre. Pentru dimineti timpurii in bratele iubirii. Pentru uitare. Pentru lacrimi de sange si zambete vinovate. Pentru incercari si esecuri. Pentru victorii. Pentru visatorii bolnavi si pentru pagmaticii sanatosi. Pentru ridurile de sub ochii tristi. Pentru tamplele ninse. Pentru vocile stinse. Pentru sufletele invinse. Pentru avut si neavut. Pentru moarte. Pentru viata. Pentru curaj si frica. Printru toti "bolnavii" lumii.
Pentru antidotul inca neinventat. Pentru sarea din lacrimi, pentru pelinul din gand.
Pentru oricine stie si intelege ce spun :

http://www.youtube.com/watch?v=jfNQ6mJ6cgE


Pentru linistea spiritului. Pentru pierduti in furtuna. Pentru ceea ce-am fost si ceea ce sunt. Pentru rosul din ura si din iubire.
Inchin!

Trebuie sa existe o cale !

Pentru ca ultimele postari au vizat invingatori si invinsi, dar mai ales pentru ca tonul era usor pesimist, am fost mustruluita zdravan si trasa de urechi, caci oamenii altfel ma stiu pe mine. Inbox-ul a fost serios hranit cu diverse comentarii si mail-uri din care indraznesc sa citez: "Un invingator infrunta provocarile una cate una, un invins le evita.
Un invingator promite, isi da cuvantul si si-l tine, un invins face promisiuni,dar nu da nicio asigurare, iar cand nu poate, cauta justificari.
Un invingator spune - Trebuie sa existe o cale-, un invins zice -Asa mi s-a intamplat intotdeauna-.
Un invingator este o parte din solutie, un invins e parte din problema..."
Am stat stramb si-am judecat drept: am infruntat bunele, dar mai ales relele cu bratele deschise? Am fost mereu gata s-o pornesc chiar si pe jos spre tintele propuse? M-am julit si m-am ridicat, am pansat si-am mers mai departe? Am strans din dinti si-am luptat fara frica cu neputintele mele? Am acumulat stocuri gigant de speranta si-am aruncat cu noroi in deznadejde? Am crezut?
Luminata de revelatii unice, am zambit in fata celor trecute si mi-am zis atunci ca numai cine n-a vrut, n-a putut, n-a incercat, n-a crezut, n-a luptat... e un invins.
Acum stiu sau mi-am amintit ca iubirea curata, adevarata, neterfelita prin minciuni si neincrederi, nu se lasa invinsa. Acum stiu: caderile nu inseamna neaparat infrangeri, asa cum semetiile nu-s constant victorii. Puterea, taria, valoarea...stau in curajul de a te ridica, de-a crede din nou, de a lupta mai abitir cu propriile neputinte. De-a o lua de la capat cu forte si mai mari...
Nu ma mai tem de nimic din ce mi-ar putea face semenii, si nu ma mai indoiesc de noroc.
In mine e puterea. Trebuie sa existe o cale!

The Winner Takes It All - Meryl Streep

Rugaminte...

The gods may throw a dice
Their minds as cold as ice
And someone way down here
Loses someone dear
The winner takes it all
The loser has to fall
It's simple and it's plain
Why should I complain.
Vedeti, voi, asa e in viata, cazi, te ridici, esti invingator sau ratacesti pe mari de tristete, ai, n-ai, vrei sau e prea mult...asa e-n viata, darul asta primit fara consultari preliminare... Joci roluri sau cartile destinului, cu degetele incrucisate, doar, doar ruga ti-e ascultata de fruntile luminate de mai sus... Te bantuie fantome ale trecutului, te legi la ochi si te-arunci in tumultul care macina...pleci capul pentru greseli fatale, insangerezi genunchii si conturezi matanii largi, iarti dureri fara liman si fara salvare si continui dansul nebunesc...

"Cercetatorii americani lucreaza la un proiect care vizeaza fabricarea unei pastile care poate produce... dragostea! Vom putea cumpara pastile si licori care ne vor face sa simtim aroma dragostei..." Nuuuuuuuu, am strigat in linistea masinii mele si-am strans puternic volanul inghetat, firesc pentru 6 dimineata... Cu tot pelinul si lacuri de lacrimi amare, cu toate zambetele lipite resemnat pe buze, cu toata nefericirea rasucita adanc in inima inocenta odinioara, nu admit surogate care sa-mi produca Iubirea. Vreau senzatia nebuna cand degetele-ti sunt atinse rece ori firebinte de palma mai mare ca a ta...vreau zboruri spre inalt ale fluturilor din stomacul meu si-al lui cand chipurile si fericirile ni se ating...vreau nevinovatia din privirile noastre si bucati de speranta prinse tandru in par, de mana lui. Vreau forta de-a spune lumii intregi " Iubesc, am curaj si mă tem!" Vreau sa cred in pereche si in puterea ce ea ti-o da. Nu vreau pastile sau arome, tincturi sau prafuri magice, gata sa-mi suceasca mintile si sa-mi infloreasca sufletul!
Oameni buni, inventati masini si nave si popoare si ce-oti mai vrea voi, dar lasati-ne darul asta, singurul care ne aminteste, macar din cand in cand, ce inseamna sa fii Om! Lasati-ne sa ne infioram pentru ca asa ne spune sufletelul avid si infometat, nu pentru ne-a fost programata iubirea de-o pastila. Lasati-ne gratia si maretia de a alege singuri, chiar de-ar fi sa si gresim uneori!....Sa fim eroii sau lasii vietii noastre. Noi.

Vedeti, voi, asa suntem noi uneori... naivi sa credem ca daca joci dupa reguli oneste si clare, castigul ti-e asigurat, ca iubirea naste iubiri si mai mari, ca dragostea aceea, unica si curata, nu se lasa invinsa de neputinte, terfelita de trufii si rautati, calcata de picioare straine ei... asa suntem noi, neputinciosi uneori, mareti altadata...
Cu toate riscurile, insa, cu tot noroiul aruncat in fata, cu tot veninul din pocale...lasati-ma sa cred ca Iubirea e ceva ce ne apartine... ce-mi apartine... ca e secretul ce macar din vreme in vreme, ne lasa sa atingem gratia divina...

A fost luat destul, de data asta, nu admit sa se mai ia totul !!!

The judges will decide
The likes of me abide
Spectators of the show
Always staying low
The game is on again
A lover or a friend
A big thing or a small
The winner takes it all...